„Bărbatul împietrit“ și „femeia de piatră“ sau de la G. Bacovia la Milan Kundera

Deși a fost scris la începutul unei excepționale cariere literare, desăvârșită, cum știm, la Paris, Viața e în altă parte este unul dintre cele mai apreciate romane ale lui Milan Kundera. Știința sa de-a îmbina cu măiestrie un realism frust, potențat de-o nefardată și puternică inserție în social, cu jocul de infinite nuanțe al parabolei, se regăsește și în acest roman cu asupra de măsură.

Fiind, cum s-a spus, o „epopee a adolescenței“, dar, în egală măsură, și un tablou al vieții culturale în perioada instalării comunismului în Cehoslovacia, povestea lui Jaromil, „poetul mamei“ și sclavul himerei revoluției, ne dezvăluie când un personaj inocent și pur, când unul crud și ticălos, pe care timpurile, în avalanșa lor nestăvilită, „nu-l mai cuprind“. Însă, dincolo de nesfârșitele sale căutări, de dezamăgiri și revelații, Jaromil este totuși poet; un poet care vrea să spună, în felul său, ca „un turbat“, totul dintr-o dată; despre viață, despre iubire, despre destin.

Punând poezia în centru gravitației lumii, Jaromil „caută infinitul“, dar nu liber, ci prins de bună-voie în cursa farsei negre a revoluției comuniste. Însă, fapt notabil, Jaromil nu caută, fremătând de nerăbdare, „zorii noi“, cu lumina în ochii ce văd atât de aproape un viitor al fericirii totale, precum cohorta de poeți proletcultiști din osândita literatură propagandistică a întunecatelor decenii 50-60, ci, scufundat într-un spațiu de „viață-moarte“și dedat unei „jelanii a fiziologiei“( Vladimir Streinu). Iar sfârșitul prin moarte devine, astfel, un „element melodios și armonios al ordinii“. Și totul sub iluzia unei poezii moderne, avangardiste, desfășurată în pas cu revoluția, dar, paradoxal, împotmolită într-o neputință lăuntrică, pentru că, spune Jaromil, „pentru a fi într-adevăr logică în contestarea lumii contemporane, ea trebuie să conteze pe propria dispariție“. Iată, așadar, cum, în poezie, Jaromil se desparte, fără să realizeze ce i se întâmplă, de revoluționarul plin de avânt utopic purtând același nume. Delațiunea sa are ca victimă nu numai fratele iubitei sale, ci, mai ales, Poezia însăși, ființa ei, ca o veritabilă lepădare cu simbolism biblic.

Lumea romanescă a lui Kundera, prezentă și în alte creații majore ale sale (Gluma, Cartea râsului și a uitării, Imposibila ușurătate a ființei), cu stalinismul său caricatural, își dansează, chiar din debutul său cu acest roman, „valsul de adio“, așa cum și-a intitulat Kundera unul din romane, iar Jaromil, cu erotica și trăirile sale funebre, deși în cu totul alte circumstanțe, ne poartă gândul la un bacovianism renăscut pe malurile Vâltavei. „Eternului tulbure“ al lui Bacovia, Kundera îi adaugă mâlul adâncurilor insondabile ale psihicului presat de o realitate acaparatoare. Desigur, nu ne vom amăgi cu ideea că Milan Kundera, care, în paranteză fie spus, nu a amintit niciodată în cărțile și interviurile sale de literatura română, ar fi cunoscut lirica autorului „amurgurilor violete“. În același timp, să nu uităm că Milan Kundera, debutând el însuși ca poet, chiar dacă din perspectiva unui „stângism“ al unei „iubiri caraghioase“ pentru idealurile proletare, ulterior renegat, care îi umilea poezia, ar putea fi un alter-ego al tânărului care-și transferă în versuri dezamăgirile amoroase. Așa cum, glorificarea searbădă a unei ratări anticipate, cum s-a definit singură, în final, revoluția bolșevică, pe care o practică în mod cu totul straniu Jaromil, trecând-o prin zațul propriilor dezamăgiri, nu poate să nu ne reamintească fraza prin care Ion Caraion, în masiva sa lucrare Bacovia. Sfârșitul continuu, sintetizează obscuritatea înșelătoare a poetului cu „suflet împietrit“ într-o contemplare perpetuă: „Bacovia construia destrămare cu materii foarte rezistente, oferea dezorganizare cu o savantă organizare, făcea foc din apă, timp din spațiu, cădură din frig și lumină din întuneric, azvârlind omenirii o nadă curioasă, un altfel de paradis artificial“. Acestui paradis artificial îi dedică și Jaromil, printr-o admirație exagerată, obsesiile sumbre ale creației sale.

Iată cum literatura, cu multiplele și surprinzătoarele sale posibilități de expresie, îngăduie analize dintre cele mai inedite, în acord cu o imaginație mereu vie și iscoditoare.

Ca și Bacovia, prozatorul francez, cum a cerut Kundera să fie considerat, vede, prin personajul său, în femeia iubită o proiecție a propriului eu. De aici și până la „erotica funebră“ a lui Bacovia, „așezată într-o ambianță de ritual grotesc“, cum o descrie Daniel Dimitriu în una din cele mai aplicate și expresive analize a liricii autorului Comediilor în fond, nu mai este decât un pas, pe care Jaromil îl face cu dezinvoltura adolescentului prins în vâltoarea vârstei și a istoriei, deopotrivă. Nu frumusețea fizică, armonia unei alcătuiri feminine îl atrage pe Jaromil, ci tocmai prăbușirea, ravagiile îmbătrânirii cu pecețile lor inexorabile: „Povestiți-mi cum o îmbătrânesc anii ce trec peste ea“; „Vorbiți-mi despre iubirile ce i-au răpit tinerețea, tot ce-au devastat și-au veștejit în ea vreau să iubesc“; „Nimic nu-i în trupul ei, în sufletul ei, până la putregaiul vechilor iubiri, din care să nu sorb cu nesațul beției…“ Văzând astfel lucrurile, „Jaromil era în culmea fericirii, entuziasmat de ceea ce scrisese, căci în locul întinsului cort albastru-azuriu al armoniei, al spațiului artificial, unde toate contradicțiile sunt anulate (…), găsise un alt cămin al absolutului, al unui absolut mai crunt și mai autentic“.

„Crunt și autentic“ este și Bacovia în simbolismul său avangardist, dacă se permite această formulare, atât în poezie, cât și în prozele sale, pe care, tot Daniel Dimitriu, le consideră „confesiuni narative“ ale unui autor modern, cum se dorește a fi și Jaromil în nevinovata sa grandoare, „modern în primul rând prin capacitatea dedublării succesive, determinate de ștergerea frontierelor dintre realul brutal și imaginarul neîngrădit“.

Așa cum Bacovia pune în versuri „omul împietrit“ în viziunea tristeții, a fricii, a singurătății și a iluziei morții, și la Jaromil invocarea acelei „femei de piatră“, ființă în alcătuirea căreia sentimentele se exclud, are loc aproape de fiecare dată într-un context straniu, „căci dacă absolutul purității, al liniștii și al împăcării nu există, există, în schimb, un absolut al sentimentului nemărginirii, în care se dizolvă, ca într-o soluție chimică, tot ce-i pătat, murdar și străin“. Și unul, și altul încearcă să-și umple golul interior, pustiul trăirii, printr-un „lirism vizionar“, prin proiecții când „naturale ca igrasia zidurilor vechi“ (Nicolae Manolescu ), când vibrând de o imaginație nestăvilită, ce-și dorește să spună totul în cuvinte cât mai puține.

De remarcat este că la ambii autori, și la personajul-poet Bacovia, și la poetul Jaromil, invocarea iubitei are loc, aproape de fiecare dată, într-un context morbid, chiar dacă moartea din versurile lor nu au, cum spune Kundera, „nimic în comun cu moartea reală“. Dar, dacă Bacovia își situează iubita într-un cadru „închis“ și în decor, de obicei, hibernal, Jaromil caută infinitul, natura, care este și participantă la povestea sa lirică: „O, voi, clăi de fân ușor fumegânde / Fumați, poate, tutunul din inima ei“.

Diferită este și modalitatea de situare a femeii iubite în contextul evocator. La Bacovia, ea se plasează, de cele mai multe ori, în rolul de receptor al informațiilor aduse de poet, întotdeauna sumbre, la Jaromil ea trebuie să fie participantă la un avânt revoluționar atotcuprinzător: „Ochii tăi, gura ta, părul tău. E unicul drapel pe care aș putea să-l accept“. De aici și modul în care cei doi poeți se raportează la viitor. În timp ce un Bacovia obosit și indiferent în singurătatea sa se „mulțumește cu coaja de pâine a fiecărei zile“, Jaromil caută absolutul în „noblețea durerii și măreția dragostei“.

„Operă a amurgurilor cosmice“ (Marian Popa), poezia lui Bacovia evocă, în monotona sa invocare a morții, sfârșitul, în timp ce Kundera, prin Jaromil, vede în moarte acel „act amoros în care trupul se transformă în humă, în decursul unui proces îndelungat și voluptuos“.

Ceea ce la Bacovia este o sinceră „notare a realului“ ( Nicolae Manolescu), la Kundera este, cum s-a spus, o imensă ironie livrescă, prin care se vede încă o dată că Poezia și Revoluția, cea care ideologizează fără milă, sunt incompatibile la infinit.

„În fond“, nu „comedii“, ci două moduri diferite prin care se pot „realiza“ sau rata atât „profețiile politice“, dar mai ales cele poetice…