Cum îi scrii lui Publius Ovidius Naso, cel mai mare poet al latinității romane?“, interogația aceasta își vădește imediat paradoxul. Cum îi scrii cuiva care nu mai există? Îi poți scrie cuiva care nu te cunoaște, cu condiția să fie în viață, așa cum îi adresează Panait Istrati lui Romain Rolland o lungă scrisoare-confesiune. Dar cuiva care nu are cum să primească scrisoarea ta? Dar dacă de acel necunoscut, altfel foarte cunoscut cu acea impersonalitate detașată a marilor clasici ai literaturii universale, te despart aproximativ două milenii? Aceasta este provocarea pe care a lansat-o profesorul universitar, poetul și artisul plastic Ion Codrescu unor scriitori și cărturari cu privire la persoana/personalitatea lui Ovidius invitând la o corespondență imaginară cu un adresant mut ca om, dar expresiv, viu ca operă, căci opera este cumva intercesorul acestor dialoguri epistolare din cartea sa Epistole către Ovidiu/ Letters to Ovid/ Lettres à Ovide. Remarcabil, Ion Codrescu a reușit să convoace voci prestigioase din toate colțurile lumii, în deplin acord cu universalitatea scriitorului latin: Carmen A., Florin Balotescu, Cristina Bogdan, Doru Căstăian, Ruxandra Cesereanu, Ion Codrescu, George Cornilă, Gabriela Creția, Doina Jela, Ovidiu Dunăreanu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Radu Vancu, din România, Jean Antonini, Stéphane Barsacq, Anca Dan, Isabelle Jouteur, Jean-Luc Lévrier, Claudine Tamborini din Franța, Andrei Codrescu, Phil Cousineau, John F. Miller, Cătălina Popescu, Martin M. Winkler din SUA, Fátima Díez-Platas din Spania, Marco Fraticelli din Canada, Mandy Green din Marea Britanie, Isao Itō și Yoshiro Sakamoto din Japonia, Lars Vargö din Suedia. În mod cert, niciunul dintre autorii epistolelor de față nu așteaptă un răspuns. În al doilea rând, acestea sunt scrisori deschise, doar că modelul de adresare pe care îl presupune scrisoarea publică solicită un răspuns sau atrage atenția asupra persoanei căreia îi este adresată într-o chestiune vitală, dramatică, dificilă care privește nu numai acea persoană, ci și comunitatea. Sunt acestea „scrisori publice“ în sensul de mai sus? Nu, din moment ce Ovidius nu mai poate răspunde; deoarece nu trimite momentul prezent și problematica care îl definește, și pentru că ele nu privesc numaidecât comunitatea, ci angajează un raport fie cultural, fie personal, chiar intim cu ființa poetului, cu opera sa, cu cultura căreia i-a dat naștere. Sunt acestea niște scrisori imaginare? Întrucâtva, dar ele nu au un adresant imaginar: Ovidius a locuit la Roma, s-a făcut cunoscut acolo ca scriitor, a avut o existență plenară, mondenă, așa cum opera sa lasă să se întrevadă, l-a supărat pe împărat într-o chestiune care rămâne obscură și astăzi, a fost exilat și a murit la Tomis. Aceste scrisori nu sunt imaginare în sensul celor care alcătuiesc romanul epistolar al lui Choderlos de Laclos, Legăturile primejdioase. Nu sunt ficțiuni pentru că aceia care le concep nu le introduc în regimul ficțiunii, nu operează cu personaje, ci se prezintă ca persoane reale în această corespondență. Când spunem că adresantul este Ovidius, cui ne adresăm de fapt? Lui Ovidius poetul? Operei sale? Persoanei empirice, omului care a fost Ovidius? Sunt aceste scrisori un dialog cu opera lui? Niciuna nu este o lucrare de exegeză și cu toate acestea, toate aceste scrisori vin din partea unor cititori ai operei lui Ovidius, unii direct implicați în promovarea operei sale, alții formați de aceasta pe un anumit etaj al devenirii lor, alții pur și simplu îndrăgostiți de scrisul lui. Aceste scrisori instituie un dialog care există în toată cultura europeană, un dialog cu marile opere, cu moștenirea lăsată de marii autori, fapt prin care este instituită o tradiție și implicit canonul occidental. Iar acest dialog subliniază două aspecte particulare, încapsulate în sintagma misterioasă „ carmen et error“: destinul trist al acestui mare poet aruncat de o greșeală în afara lumii în care mesajul său avea relevanță și poezia sa care a avut o posteritate considerabilă în toată cultura europeană. Autorii procedează la identificarea marilor teme ale existenței, printre care și cea a exilului, a condiției scriitorului sub vremi, a iubirii, a timpului, a scrisului etc. De pildă, scrisoarea lui Ioan Stanomir constituie o reflecție cu privire la exil, la patria pierdută, temă proiectată în marea literatură, în posteritatea ei atât de productivă recuperându-i aici pe marii exilați romantici în frunte cu Adam Mickiewicz, pe exilații politici și formele de exil interior cu victimele regimurilor dictatoriale precum cazul poetului Osip Mandelștam. Într-un fel, epistola lui Ioan Stanomir la care se adaugă și altele, ale unor autori români este încărcată de această experiență a exilului interior sau a unui exil forțat, în căutarea libertății, mai accentuat dramatică, uneori chiar tragică și mai intens empatică, păstrând urmele unei biografii marcate de anii dictaturii comuniste din România. Carmen A. care a terminat Conservatorul în Italia i se adresează confratern pornind de la împărtășirea suferinței exilului: „Îți fac această mărturisire, deoarece simt că tu mă înțelegi.“ „Eroarea“ înscrisă tragic în biografia ei se definește tot în cheie politică, pentru „Istoria se repetă în alt loc, în alt timp, cu altcineva.“ Carmen privește opera lui Ovidius de pe versantul unei arte surori, muzica, enumerând operele muzicale inspirate de literatura poetului latin, dar și compozitorii pe care îi consideră cei mai buni interpreți ai operei sale: Marin Marais și Georg Friedrich Händel. Florin Balotescu scrie aproape un poem în proză, elegiac, efuziv, folosind o voce poetică de adresare. Pentru scriitorii francezi tonul este altul, opera și nu destinul înclină balanța, reparația unei nedreptăți și sentimentul justițiar prevalează, lectura unui mare autor se impune cu contribuția sa în etapele formării intelectuale, ca și justa reevaluare a poetului latin în canonul occidental. Jean Antonini (Lyon) este reprezentativ pentru această „reabilitare“ restitutivă a poetului: „Ești astăzi mai cunoscut decât împăratul (Octavian) Augustus! Iată, posteritatea îți face dreptate, ai suferit, dar ai rămas în memoria culturală a Europei.“ Scrisorile lor sunt colocviale, optimiste, într-un registru euforic, uneori cu o mică lecție de poetică: „parlons donc, chers amis poètes, de notre regard sur le monde, qu’il soit du passé ou du présent.“ Ovidius oferă o deschidere culturală impresionantă, astfel că scriitorii europeni și nu numai îl pot asimila unei tradiții cu reverberații în toate artele, de la arta plastică la muzică. Deși i se adresează, o parte din acești scriitori nu vorbesc cu Ovidius, ci de Ovidius prin intermediul literaturii, teatrului, muzicii, picturii, sculpturii etc. Pentru cultura franceză Nicolas Poussin, Camille Corot, Charles-François Leboeuf etc. dau măsura persistenței mitologiei vehiculate de poetul roman în imaginarul european. În mod cert, această perspectivă a unei posterități atât de fertile, de bogate l-ar fi bucurat pe poet, dar ea reprezintă și o autoreflectare narcisică a culturilor mari, capabile să valorifice o moștenire culturală, să-și edifice propria cultură pe fundamentul solid al unei tradiții. Unui autor japonez precum Isao Itō scrie un studiu literar în adevăratul sens al cuvântului adresându-i-se ca unui schollar, în timp ce Yoshiro Sakamoto îi vorbește lui Ovidius despre experiența unei călătorii în România și despre propria tradiție culturală, coregrafiind fin acest dialog intercultural care se varsă în ceea ce Goethe a numit pentru prima dată, literatură universală (Weltliteratur).
Abia după parcurgerea întregului epistolar devine sesizabilă o linie de demarcație între scriitorii Europei de Est și a celei de Vest, despre felul în care istoria configurează perspective și emoții diferite, unele de rezonanță destinală, cu un contur tragic, a celor din Est, și unele de rezonanță estetică, cu un contur ușor teoretic-axiologic. Nu cred că editorul cărții, care ilustrează minunat cartea cu propria sa grafică de inspirație japoneză, bun cunoscător al culturii japoneze, atât cea poetică, cât și cea plastică, și-a propus un astfel de efect, dar el este atât de vizibil și marchează receptarea nu doar a operei, cât și a biografiei lui Ovidius. Pentru scriitorii europeni occidentali, Ars amandi, Metamorfozele, acea parte a operei scrisă în perioada cât poetul a trăit la Roma este decisivă, pentru europenii din Est, Tristele și Ponticele sunt cele care marchează o turnură și o gravitate de ecou destinal. Iată cum receptarea operei pe care o developează fin acest epistolar dezvăluie o geografie partajată, o locuire diferită, timbrul unor emoții particulare, o înțelegere care traversează preponderent lectura, opera sau preponderent existența, biografia. Unii scriitori ajung la operă prin biografia poetului sau/și prin cea personală, alții ajung la biografia poetului prin intermediul operei sale. În acest epistolar se dezvăluie prin ricoșeu un demers comparatist, neintenționat, și cu atât mai autentic, dar mai ales și comunitatea de destin a celor pe care istoria i-a marcat cu un exil, cu constrângerile regimurilor dictatoriale și care găsesc un ecou în biografia marelui exilat la Tomis.