Cartea lui Tudor Mihăescu își propune să urmărească atât modul în care societatea românească a receptat momentul aselenizării realizat în iulie 1969 de către misiunea spațială americană Apollo 11, cât și principalele manifestări ale culturii cosmonauticii în România postbelică. Acest demers istoriografic este în convergență cu profesiunea autorului – muzeograf la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“, parte a Muzeului Municipiului București. Observăm încă din titlul volumului preferința pentru termenul de cosmonautică în detrimentul celui de astronautică – o alegere corectă având în vedere că România era dominată de un regim politic de tip sovietic, îndatorat modelului ideologic din URSS. Uniunea Sovietică era o superputere care avea propriul său program spațial, aflat în raport de rivalitate cu cel dezvoltat de SUA.
Dincolo de cercetarea empirică bine documentată, meritorie, volumul are inclusiv o dimensiune teoretică, precum și un palier de definire a conceptelor folosite (de altfel, alegerea unui anumit model de interpretare este mereu justificată). După o atentă cercetare a literaturii secundare internaționale, Tudor Mihăescu adaptează ingenios definiții la nevoile teoretice ale cercetării sale particulare. Lucrarea este segmentată în șase părți organizate nu atât cronologic, ci mai degrabă tematic și în funcție de definirea conceptuală a culturii cosmonautice (pp. 23-28), o cultură având patru componente: scrisă, vizuală, audio și materială. Toată această schemă taxonomică se regăsește în prima parte a lucrării, intitulată Istoriografia problemei și cadrul teoretic (pp. 21-72). Partea a II-a – Context istoric: We Choose to go to the Moon (pp. 73-92) – reconstituie în principal acțiunile NASA de pregătire a zborurilor selenare și insistă asupra misiunilor Apollo din perioada 1969-1972, intervalul de interes și pentru spațiul românesc. Partea a III-a – Cultura scrisă a cosmonauticii (pp. 93-156) – este o expunere și o amplă comentare a surselor din presa scrisă autohtonă, izvoare selectate în principal din publicații precum „Scânteia“, „Știință și Tehnică“, „Luceafărul“, „România literară“, „Cutezătorii“, „Femeia“ etc., periodice selectate după criterii care mi se par bine motivate. Evident, în epocă funcționa un cadru cenzorial care a grevat și profilul presei din România la finele deceniului șapte și în anii următori.
Partea a IV-a – Cultura vizuală a cosmonauticii (pp. 157-204) – acoperă mediatizarea misiunii Apollo 11 prin televiziune, fotografii, mărci poștale, emisiuni filatelice speciale și apelează la o documentație variată care caută să acopere o importantă lacună documentară (pierderea înregistrării televizate a emisiunii TVR care a reflectat momentul aselenizării). Probabil este secțiunea din carte în care se recurge cel mai mult la investigațiile de istorie orală, la discuții cu martori. Partea a V-a – Cultura audio a cosmonauticii (pp. 205-228) – era un capitol necesar întrucât radioul se bucura la momentul 1969 de o audiență mai numeroasă în raport cu televiziunea. În plus, în acest caz înregistrarea emisiunii radiofonice în care a fost relatată aselenizarea s-a păstrat și merita comentată, așa cum o face și autorul. Tudor Mihăescu recurge și la analiza versurilor unei poezii scrise de Adrian Păunescu, Pământul deocamdată (devenită cântec în interpretarea lui Mircea Vintilă), care face trimitere la voiajul selenar. Ultima parte, dedicată culturii materiale (pp. 229-282), cuprinde analiza propriu-zisă a obiectelor circumscrise patrimoniului spațial ajunse în România, expuse sau nu pentru public în perioada studiată.
În principal, cu ajutorul documentelor diplomatice sau de altă natură și al literaturii de specialitate, coroborate uneori cu propriile investigații de istorie orală, Tudor Mihăescu este foarte atent la contextul intern sau extern și surprinde mai mereu decupajele și selecțiile operate de presa comunistă cu ocazia relatărilor privitoare la aselenizare. Autorul se asigură astfel că narațiunea istorică nu este o simplă povestire a relatărilor din presa oficială a acelor ani. În mai multe cazuri, Tudor Mihăescu scoate în evidență ajustările și adaptările editoriale din epocă, mai mult sau mai puțin obiective/subiective, determinate sau nu de motivații ideologice, politice. Uneori perspectiva întemeiată pe criterii de ordin sociologic, trădând poate o formație inițială a autorului, ajută mult în coagularea demersului urmărit pe parcursul cărții.
În fine, să remarcăm dimensiunea grafică, vizuală, consistentă – în volum apar detalii din fotografii cu peisaj selenar, primite de Nicolae Ceaușescu de la echipajul Apollo 12; copia plăcii lunare a misiunii Apollo 12, cu semnăturile celor trei astronauți; placheta Apollo 17, dăruită României de către astronautul Eugene Cernan, cu ocazia vizitei sale la București etc.