George Vulturescu s-a impus ca un rapsod al Nordului, care a creat o geografie mitologică proprie. În paralel cu editarea numeroaselor sale volume de versuri, el a devenit și un bun comentator al fenomenului poetic. Stau mărturie în acest sens atât articolele publicate în revista „Poesis“, cât și studiile dedicate unor voci marcante ale liricii românești, precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ștefan Augustin Doinaș. Recenta carte îl readuce în actualitate pe exeget. Este vorba despre lucrarea intitulată Al. Macedonski – maladiile eului poetic, apărută în 2024 la Editura Neuma. Volumul poate fi considerat un rod al participărilor criticului literar la Festivalul Internațional „Alexandru Macedonski“ de la Craiova. Aflat la cea de a șasea ediție, simpozionul inițiat de Ion Munteanu a reușit să revigoreze exegeza consacrată poetului Nopților. O dovedesc cele cinci volume masive din Caietele macedonskiene, publicate la Editura Eikon din București.
Al. Macedonski – maladiile eului poetic nu este un studiu monografic. Drept consecință, lucrarea nu se ocupă de toate aspectele vieții și operei scriitorului. Spre deosebire de rigorile excesive ale unei monografii, George Vulturescu a ales ca modalitate de exprimare eseul, care i-a oferit mai multă libertate de mișcare și care i-a permis să abordeze doar anumite aspecte ale creației poetului. Deja titlurile celor șapte capitole reușesc să trezească interesul cititorilor, relevând principalele coordonate ale investigației: Măștile eului poetic macedonskian, Nopțile și maladiile sociale, „Satanism“? Sau… „spirit rebel“?, Vizibil și Invizibil în Imnurile lui Novalis și Nopțile lui Al. Macedonski, Câtă „noapte“ este în… Noaptea de decemvrie?, Thalassa. Replici – M. Eminescu (Cezara) și Lucian Blaga (Thalatta, Thalatta!), Jurnal cu teme macedonskiene.
După cum se menționează pe coperta cărții, George Vulturescu nu a dorit să realizeze o comparație „polemică“ între creațiile celor doi mari poeți ai secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu și Al. Macedonski. Pornind de la sugestiile oferite de Northrop Frye, autorul ne propune o „paralelă în continuitatea evoluției poeziei românești“, niște analogii pe parcursul cărora „textele se re-dezvăluie cu energii neașteptate“. Al. Macedonski este considerat un „revoltat“ romantic, în opera căruia pot fi identificate și trăsături ce țin de simbolism și de parnasianism. Autorul Nopților poate fi considerat primul teoretician modern al poeziei, care, după un rodnic sejur petrecut în Franța, a reușit pentru prima oară în literatura română să se sincronizeze cu ideile novatoare ale timpului său. Pe parcursul comentariilor sale, George Vulturescu își argumentează punctele de vedere cu trimiteri la o serie de critici importanți care s-au ocupat de opera autorului Rondelurilor, precum: Tudor Vianu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Oprea, Mihai Zamfir și alții. Exegetul urmărește maniera în care are loc edificarea unor „teme-măști ale eului macedonskian: poetul (geniu-revoltat-damnat)“. Dintre multiplele ipostaze ale creatorului, Vulturescu se oprește, printre altele, la poetul revoltat, la poetul filosof și la poetul profet. Fiecare „mască“ este ilustrată cu texte bine alese. Sugestive se dovedesc și trimiterile la lirica timpului, îndeosebi paralelele făcute cu opera eminesciană.
Pagini interesante sunt dedicate nocturnului, cele douăsprezece Nopți ale poetului alcătuind, potrivit lui Ion Pillat, „cheia întregii sale poezii“. Criticul este surprins de faptul că nu „fenomenul natural al nopții este relevant în poeme, ci cadrul nopții – ca ramă pentru tablourile sociale și carnavalescul politic al societății burgheze“. De aici și întrebarea firească din titlul capitolului al cincilea: Câtă „noapte“ este în… Noaptea de decemvrie? Mizând mereu pe texte, ingenioase se dovedesc și comparațiile dintre Imnurile lui Novalis și Nopțile lui Al. Macedonski.
În capitolul al treilea, George Vulturescu abordează problema satanismului macedonskian. De aici și titlul sugestiv „Satanism“? sau… „spirit rebel“? Pentru poetul romantic, îngerul căzut este un personaj simbolic, un revoltat la adresa ordinii existente. Eseul devine un excelent pretext pentru a realiza o interesantă paralelă cu opera eminesciană.
Comparațiile nu lipsesc nici atunci când este comentat amplul poem în proză Thalassa. Și de această dată, Vulturescu trimite la creația eminesciană, relatarea fiind asemănată cu nuvela Cezara. Pornind de aici, observațiile s-ar fi putut extinde și la o altă replică, micul roman Șarpele al lui Mircea Eliade. Inedită rămâne însă trimiterea la poemul Thalatta, Thalatta! de Lucian Blaga.
Mizând pe ample referințe livrești și pe o lectură personală a textului, George Vulturescu are meritul de a readuce în actualitate opera unuia dintre poeții importanți pe care i-a dat literatura română.