Cea mai recentă carte a lui Horia Bădescu, Proba oglinzii începe, deloc întâmplător, cu un eseu despre oglindă, despre minciuna și netimpul ei, acel spaeculum de care vorbea J. Baltrušaitis, pe care se văluresc apele diavolului; Horia Bădescu așteaptă acolo clipa când va putea trece dincolo de apele întunecate și de luciul de timp încremenit, de unde nu poți ști niciodată „chipul ce se va uita la tine“, pentru a reface nivelurile de realitate pe care se structurează memoria Ființei, cum se cheamă una dintre cărțile esențiale ale poetului și prozatorului. Mărturisind plăcerea de a scrie tablete, „specie literară a cărei frecventare mi-a devenit între timp indispensabilă“, Horia Bădescu explorează perspectiva pe care o oferă efectul de distanță, privindu-și viața, cum zicea G. Ibrăileanu, ca pe o carte a vârstelor unde se caută pe sine poetul, cel care exprimă inexprimabilul și comunică incomunicabilul. „A descifra sensul cuvintelor înseamnă a da înțeles incomunicabilului care se află în ele“, scrie poetul din Rana ascunsă a fiecărei zile, încercând să deslușească de ce lumea întreagă pare bolnavă în poezia lui Lucian Blaga. Pe care o asociază cu pasiunea pentru vechii filosofi, mai ales pentru Platon și Diogene, împotriva gândirii balizate și banalizate, sintagma lui Borges, repetată în câteva rânduri, alături de alte formulări memorabile ale lui Arghezi, Miron Costin, dintr-o „carte de școală din vremea dinastiilor de mijloc ale Egiptului antic“, din basmul Voinicul cu cartea-n mână născut al lui Petre Ispirescu ori din „divinul Platon“, față cu ceea ce eseistul numește „pămătuful odihnitor al telefoanelor inteligente“ într-o parafrază după Hőlderlin: „La ce bun știutorii de carte în vremuri sărace? Ei sunt periculoși, căci vorba minunatei ziceri a unui înțelept anonim: Excesul de lectură poate duce la apariția propriilor opinii“. În această cheie explicit polemică, Horia Bădescu explorează mituri contemporane (Don Quijote, Don Juan). Mituri fondatoare ale „spiritualității europene“, cum spune autorul, restituie fragmente autobiografice în continuarea celor din volumele Căderea din Rai și Poduri și vămi, aflându-se mereu în priza timpului, a întrebării despre noi înșine, înnoind iubirea pătimașă pentru basm, cu subtile comentarii despre literatura contemporană, mai ales, cele despre mentalități, comportamente, poncife de azi, trecute prin filtrul unei ironii fine, cordiale ori, dimpotrivă, demolatoare, în apropierea sarcasmului, ca în remarcabilul eseu Estetica deriziunii.
Eseurile din Proba oglinzii ale lui Horia Bădescu pivotează în jurul mișcării de idei de astăzi, pe care o „judecă“ având ca suport deceniul de diplomație culturală în lumea francofonă, „centura de siguranță“ a operei eminesciene, patriotismul cald, profund, scos de sub retorica de atâtea ori goală de înțeles, ca, de pildă, în elogiul lui Ștefan J. Fay, franco-secuiul care identifică figura „românului integral în integralitatea românității sale“, bazându-se și pe gândirea celor din vechime, a lui Confucius, cu deosebire. Horia Bădescu urmărește recalibrarea, reinterpretarea și resemantizarea unor sintagme precum datul în mintea copiilor, somnul rațiunii care, iată, „naște proști“, a trece ca gâsca prin apă, zicerile spumoase despre proști și prostie, care, într-o lungă și frecventă folosire, par să-și fi compormis sensurile originare. La abordarea pragmatismului de azi în Utilitatea inutilului, a intereselor și presiunilor globalizării din Cei trei sute, Horia Bădescu adaugă un mereu reluat elogiu al cărții și scris / cititului în Platon și Internetul. Din această perspectivă, o vastă, acidă analiză a cenzurii corectitudinii politice, a marxismului cultural și revoluției neomarxiste sub „stindardul doctrinei / religiei woke“, cu efectul distrugerii miturilor fondatoare (familia, credința/religia, națiunea), din Oile gândirii (60 de pagini din cele 418 ale cărții), se alătură intervențiilor ferme din ultimul timp ale lui N. Manolescu, Al. Călinescu și Mircea Mihăieș, din editorialele tipărite în „România literară“. Analiza lui Horia Bădescu fixează toată filosofia mișcărilor proiectate de Școala de la Frankfurt, transferată, la un moment dat, din Germania în universitățile nord-americane. Cei care conduc noua revoluție marxistă în locul clasei munictoare („O coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali“, după Herbert Marcuse, pe care Horia Bădescu îl citează copios) și visul lor, „cheia de boltă“ a doctrinei /religiei woke („revoluție sexuală, eliberarea erosului de orice constrângere până la limita luxurii și viciului și, evident, țelul suprem: distrugerea familiei“) manipulează tineri ale căror discursuri „sunt demne de Vîșinski sau Ana Pauker“ și promovează o mediocrație culturală „înverșunată în a șterge orice însemn identitar“. Poetul, prozatorul și eseistul din Proba oglinzii se identifică în mecanismul unui seismograf sensibil care semnalizează în panică și sentimente deceptive ciocnirea cu „realitatea unei umanități în derivă, pilotată de ideile care-mi infestaseră existența de la tinerețe la maturitate, acum exacerbate de rodnica lor coacere în campusurile universitare de peste ocean, o lume bolnavă de ea însăși și de viciile și fantasmele ei, din care mă tem că nu se va mai putea smulge vreodată“.
Horia Bădescu se luptă, în eseurile sale, cu „diavolul politic al modernității, ideologiilor care și-au băgat coarnele mai peste tot“, de la Defăimarea lui Eminescu până la adevărata chestiune țărănească (nu una de proprietate, cât una de stare morală). Proba oglinzii este o carte de citit cu luare aminte.