Radu Florescu este un nouăzecist în stare pură. Născut în deceniul șapte al secolului trecut, a debutat editorial cu un volum propriu în 1992, deci în stare de libertate, a adunat zece volume, cu acesta, Ritualuri de îmbătrînire a sufletului, unsprezece, deci are un ritm nu foarte accelerat de redactare, dar nici nu este un zăbavnic. Un detaliu semnificativ: scrie cu î din i ca și mine, că așa am învățat la școală. Exclusiv poet, tăcutul nemțean nu este nici în texte adeptul unei elocvențe, unei risipe de cuvinte și fraze, dar versurile lui penetrante i-au adus aprecierile favorabile ale multor critici și confrați. Unele formulări sînt, și în acest volum, memorabile: „ascuns printre oameni riști să repeți viața asta“, „[o altă zi] vine ca o lovitură de cravașă pe frunte“, „un cîmp alb și pur pare moartea atunci cînd are/ grijă de tine“, „sub pămînt bunele maniere dispar“. Între ele și un vers cu adevărat mare: „pe urmele frumuseții adulmecă moartea“.
Poetul este mai degrabă un reflexiv. Pentru a se putea contempla de la distanță, dar și pentru a lua de partea lui cititorul, adoptă în general, în majoritatea textelor, persoana a doua: „tu pe malul unui rîu așteptînd să-ți treacă viața“. Nu e totdeauna clar, și aceasta este o ambiguitate intenționată, dacă Radu Florescu spunînd „tu“ se gîndește de fapt la sine, generalizînd însă, ori chiar la celălalt, semenul său lector. Fac excepție poemele, puține, care se referă la propria copilărie și la familie, unde trece la persoana a treia pentru eroii întîmplărilor și se numește „eu“ pe sine: „după zile lungi de secetă tata se trezea/ noapte de noapte cu trupul în flăcări (…) noi copiii așteptam luna plină./ cînd trecea prin dreptul casei noastre/ o împărțeam cu grijă/ ca pe o bucată de pîine/ să ajungă la toți“, „de ani buni fratele meu construiește în cer un drum“.
În cele mai multe dintre texte, dintre care nici măcar unul nu întrece în lungime o pagină, adică 28 de versuri, se respectă o „rețetă“ care dă unitate volumului. O putem numi, desigur, pe urmele autorului, „un ritual“. Niciun text nu are titlu, acesta fiind înlocuit cu trei asteriscuri care mai degrabă separă părți dintr-un întreg corerent. Primul vers este de regulă cel mai puternic, pare atent căutat. Poetul intră în fiecare poezie deschizînd ușa cu o smucitură. Ceea ce urmează este însă o retragere. Personajul care spune „tu“ – ca să nu spună „eu“ – ezită în prag. Își expune cu multe scrupule și circumlocuțiuni angoasele. Se acoperă astfel sintagma titlului. Sufletul poetului „îmbătrînește“, adică se înțelepțește sub ochii cititorului și îl surprinde tocmai prin tonul defensiv, care amintește de Virgil Mazilescu, unul dintre modelele incontestabile ale promoției sale/noastre. Finalul se rarefiază ca norii risipiți de vînt. Scenariul, deși neliniștitor, se răsfiră la limita banalității mimate cu meșteșug: „din întunericul camerei/ privești pe fereastră/ și nu simți încă izbăvirea/ auzi doar cum se rup singure/ crengile cireșilor/ pline de flori/ care nu mai vor rodul“. Expunerea aparent ternă conține fermentul neliniștii, ridicînd întrebări la care nu se răspunde: cum ar trebui, privind pe fereastră, să simți, în mod firesc, „izbăvirea“? De ce crengile înflorite s-ar rupe singure și ar refuza să rodească? Astfel, fiecare dintre poeme se stinge lent, crepuscular, heblul se instalează încet, dar de fiecare dată sigur.
S-ar putea obiecta că modul acesta repetat, ritual de a construi textele devine previzibil și chiar este. Dorința poetului este însă tocmai aceea de a impune un ritual pe care îl urmează el însuși, fiind în chip declarat adversarul surprizelor și modului funambulesc de a realiza poezia. El își propune să fixeze atenția cititorului la conținutul profund și la căutările sale, exprimate prin creșterea în conștiința acestuia a unor chestiuni insolubile precum cele arătate mai sus. Deși ritualic, realizat în linia așteptată, prestabilită, textul rămîne provocator.
În ceea ce mă privește, cîntărind bine avantajele și neajunsurile unui asemenea mod de abordare, constat că poemele lui Radu Florescu îmi plac prin incertitudinea pe care o determină cu discreție și care se dovedește fertilă. Ca să spun așa, poemul continuă în mintea mea de lector și chiar se amplifică își adîncește sensurile și le ramifică.
Radu Florescu nu își caută un loc în peisajul poeziei de azi prin efecte strălucitoare și, cu toate că știe foarte bine ce este și cum se „fabrică“ un poem, mi se pare mai preocupat de practicarea modelelor sale formale în care se poate intreroga pe sine. Cu cît spune mai des „tu“, cu atît poetul se adîncește mai mult în el însuși ridicînd întrebări. Din afară, contemplarea lucidă a unei asemenea construcții poate însă oferi satisfacții celui care o privește și reușește să se identifice cu necunoscutul din firea celui care a scris.