Dacă stăm și socotim, sunt foarte puține romane care să abordeze subiectul evenimentelor din perioada 16-22 decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului Ceaușescu și la revenirea României pe o orbită democratică. În absența lor, abundă cărțile de tip „Revoluție și reformă“ și „memoriile“ interesate ale unor partici – panți despre care arhivele fostei Securități încep să ne spună că… n-au participat tocmai de capul lor. Din asemenea contribuții, societatea românească nu va afla vreodată adevărul și, aspect poate și mai important, nici nu va fi cândva îndemnată să reflecteze cu adevărat pe marginea a ceea ce s-a întâmplat atunci, în 22 decembrie 1989, și după această dată. Tocmai de aceea, o reflecție amplă și minuțioasă, cum este cea conținută în volumul Dublu autoportret, aparținându-i lui Varujan Vosganian – partici – pant la revolta izbucnită în 21 decembrie în Piața Palatului, arestat și dus la Jilava în seara care a precedat căderea regimului –, reprezintă o premieră și o ruptură în zidul compact al indiferenței publice. Apărută în anul în care ne pregătim să aniversăm 35 de ani de la revenirea la demo – crație și, concomitent, să îi co – memorăm pe cei care au mu – rit pentru ca această revenire să aibă loc, cartea nu este ceea ce se așteaptă, poate, mulți să fie. Nu este un jurnal a posteriori al celor două zile, 21 și 22 de – cembrie, în care viața autorului a fost pe muchie de cuțit. Dar, în același timp, nu este nici o relatare comple zentă a traseului post-decembrist al unui om pu blic proeminent, a cărui carieră politică a fost posibilă toc mai datorită liber tății obți – nute prin înlăturarea sistemului comunist. Este o carte scrisă straniu, la două mâini, din două perspective temporale diferite: una a trecu tului privind spre viitor (în care naratorul descrie neutru ce s-a întâmplat cu el și cu ceilalți participanți la revolta din Piața Palatului, în după-amiaza de 21 decembrie și în noaptea de dinaintea căderii regimului), cealaltă, a prezen – tului care privește spre acea promi siune de viitor conținută în evenimen tele din decembrie. Scrisă la două mâini, repet, și privind în două direcții – înspre sine, participantul la revoluție, și înspre noi, „copiii“ ei. Mă grăbesc să precizez – întrucât trăim într-o lume cumplit de intolerantă, grăbită să pună etichete, pe necitite – că Dublu autoportret nu este o carte menită să „eroizeze“ figura re voluționarului Varujan Vosga – nian și nici să susțină vreo agendă a po liticianului cu același nume. Rememo rarea orelor și minutelor trăite în după-amiaza care a urmat spargerii mitingului „de susținere“ ceaușist, consumate între un curaj nepământean (căci regimul nu căzuse, nici nu dădea semne că o va face, iar represiunea era la cote maxime) și absența unei proiecții concrete de viitor, are rostul unei anamneze psihologice. Ea a fost provocată de îngrijorările legitime ale autorului cu privire la 1) degradarea lentă a drepturilor și libertăților democratice, 2) apariția unui tot mai puternic discurs de reabilitare a fostului regim comunist, ca și a unui stângism neomarxist camuflat sub masca „anti-capitalismului“, și nu în ultimul rând 3) apatia generală în fața atacurilor sistematice la adresa democrației. Astăzi, există cel puțin o generație care nu mai știe, practic, cum a fost obținută libertatea de care ne bucurăm cu toții. Libertate care face posibil, paradoxal, și discursul antidemocra tic de toate nuanțele, de la „Să-și demonstreze nevinovăția în instanță“ la teoriile privind anularea proprietății private. (Nu-mi fac iluzii că Dublu autoportret va produce un reflux al acestui discurs neocomu nist, însă Varujan Vosganian e scriitor și are, prin ur mare, obli gația morală de a depune mărturie indiferent de consecințele ei practice.)
Spuneam că este o carte scrisă „la două mâini“, aspect care rezultă limpede chiar din titlul ei. Măiestria prozatorului nu constă în a „literariza“ amintirile din zilele fatidice de 21 și 22 decembrie, ci în a juxtapune fără fisuri scene paralele: unele, întâmplate atunci, altele, reprezentând cugetări și reflecții contemporane. Varujan Vosganian, cel de azi, se privește pe sine dinspre Varujan Vosganian, cel de ieri. Totul, narat într-un stil confesiv mătăsos, fin, convingător prin absența ostentației și emoționant prin precizia nudă a rememorării. Căci, în fond, scriitorul este – în pofida faptului că a fost, în ultimii 35 de ani, o personalitate publică bine cunoscută – un om discret, care își ascunde cu o anumită pudoare teritoriile cu adevărat personale. Faptul că acum s-a decis să dezvăluie, alb, dar nu impersonal, un moment-cheie din viața sa (cel în care, rupând cordonul sanitar al fricii și ieșind în stradă împotriva regimului, putea să dispară în malaxorul represiunii ceaușiste) reprezintă un semn că rememorarea are miză. Și are, mai ales prin comparația cu cel de-al doilea autoportret. Unul al lui Varujan Vosganian cel de azi, care își asumă, ca intelectual, clivajele și fracturile societății noastre actuale. O societate care pare a fi uitat nu numai sacrificiul celor care au murit – în 16-22 decembrie, la Timișoara, București și în alte orașe ale țării – pentru ca noi să putem fi liberi, ci și idealurile pe care libertatea din primele momente le făcuse posibile. Sunt câteva serii de asemenea discrete paralele pe care autorul le schițează, asupra cărora reflec – tează, sugerând întrebări la care să ne gândim și noi. Cum ar fi, bunăoară, când, cum și în ce fel s-a trecut de la acea stare imponderabilă, de absență a fricii în fața represiunii (de care au dat dovadă participanții la revoltă), la cea de frică generalizată și instru men – talizată, de supunere, trăită în perioada pandemiei. Ca să nu mai vorbim de pier derea iluziilor: „De câte ori privesc fotografiile acelea, am impresia că tinerii mor iar și iar. M-aș putea iluziona cu faptul că ritualul repetabil al unei morți poate fi un licăr de speranță, o mică înviere de câteva secunde, dar lim pezimea ce urmează contu rurilor cețoase arată că, oricâte drepturi am căpătat după aceea, l-am pierdut pe cel de a mai avea iluzii.“
Varujan Vosganian atinge aici un punct nevralgic. Societatea românească, refuzând să metabolizeze evenimentele care au dus la prăbușirea regimului comunist (la fel cum refuză să asimileze lecțiile celor peste patru decenii de comunism, dar asta e altă istorie), nu pare conștientă nici acum de diferențele dintre noi și ceilalți. Nu cei din Occident, care au avut șansa de a se dezvolta în lumea liberă, ci ceilalți estici, care totuși nu au avut nevoie de o asemenea dezlănțuire de violență, pentru a pune capăt unui regim deja condamnat. Cele două refuzuri – cel al condamnării comunis – mului, respectiv, cel al reflecției despre 1989 – merg, de fapt, mână în mână, de unde distorsiunile și traumele noastre actuale. Când, deși ne aflăm de partea bună a istoriei, nu reușim să fructificăm șansele care ni se oferă și, în consecință, nu progresăm nici în planul civilizației materiale, nici în cel al educației civice. Dublu autoportret stă pe același plan, în arhitectura operei lui Varujan Vosganian, cu cealaltă carte fundamentală a prozatorului, și anume, Cartea șoaptelor. În aceasta din urmă, autorul se raportează la istoria poporului armean dintotdeauna, căruia îi aparține, prin propria istorie de familie. În Dublu autoportret, raportarea se face la națiunea română, căreia îi aparține nu doar prin naștere, ci și prin asumarea explicită, în 21 decembrie, a destinului ei istoric. O asumare făcută, după cum putem citi în carte, în condițiile unui pariu enorm: cel pe propria viață. Care s-ar fi putut pierde cu ușurință, căci Nicolae Ceaușescu ordonase personal reprimarea manu militari a revol tei ce încă nu devenise revoluție (și nu se știe nici azi dacă a fost…). Prozatorul nu încearcă să elucideze aici, printr-o anchetă de tip judiciar, cum de a scăpat cu viață, preferând să se bucure de acest miracol, care reprezintă și un epitom al miracolului mai mare, al supraviețuirii națiunii. Cu ce traume interioare, e, cum spuneam, altă istorie… Dublu autoportret, ca și Cartea șoaptelor, este un volum care îl îndeamnă discret pe critic să pună o surdină peste epitetele strict literare. E o carte, desigur, de mâna întâi, excepțional scrisă, dar cum să emiți judecăți de valoare în prezența gândului că s-ar fi putut foarte bine ca, în loc să ne bucurăm de reușita prozato – rului, astăzi să-l fi comemorat la 35 de ani de la sacrificiul suprem? Viața și moartea merg împreună în paginile lui Varujan Vosganian, care le contemplă cu o vădită emoție. Sfiala și cuviința prozatorului trec, într-o anumită măsură, și asupra criticului. Care semnalează totuși faptul că ne aflăm în fața unei cărți de mare importanță, nu numai pentru literatură.