Poeme de Dinu Flămând

Tuse măgărească
Ca măgarul din ograda țiganului de la marginea satului
începusem și eu să rag pe la patru-cinci ani
tremura și mama cu mine în brațe
iar în ea tremurau toate lacrimile nefericirii
de când tata fusese luat cu arcanul și dus cu forța
la șantierele din Călan unde comunismul cel românesc
experimenta noua muncă entuziastă și benevolă
în închisoarea cu zâmbete cotidiene obligatorii
și a venit bunicul Iacob să mă ducă la doctor
în Prundu Bârgăului în ziua din săptămână când
nici ăla nu uita să mai dea pe la dispensar
pe drum mi-a lăsat mie în mână biciul
și hățurile dar căruța tremura tot din pricina mea
(credeam eu) până când am ajuns la o cruce roșie
pe un zid iar înăuntru doctorul a scos o lungă seringă
și a sterilizat acul la o lampă cu spirt aprinsă – flacăra
deja îmi intraseră-n piele înainte ca ăla să îmi înfigă
sulița…dar a fost o revelație pentru bunicul meu
(cred acuma eu) să constate că foloseam corect
toate înjurăturile din ținut răcnite cutremurat
spre ticălosul meu de călău care onorabil
s-a răscumpărat – totuși – dăruindu-mi cu două brațe
cutiile de medicamente deja golite
și toate fiolele decedate să mă joc eu cu ele
(oare cu americana penicilină mă înțepase?)
cert este că am construit bucuros în acele zile
case orășenești din cutii de medicamente și din fiole
delicate și transparente cu inelele lor argintii
și suave fiindcă mersul la doctor s-a repetat
iar pe drum l-a întoarcere lacrimile mi se uscau
tot privind becurile aprinse de la fabrica de hârtie
singurul loc iluminat în prostia acelor ținuturi
deși mărgelele-n ochi încă-mi tremurau
iar bunicul zâmbea îndreptând codiriștea biciului
spre luna ce apărea tocmai deasupra Heiului
cea mai frumoasă lună de toamnă sclipea peste oameni
și pe spinările cailor de asemenea….

Mont Venturi
„On ne peut plus être matérialiste
que de façon métaphisique“
Étienne Klein
Evident că muntele îl intimida
deci bătrânul (deja cam retras) dădea largi ocoale
rătăcind prin ținut și-l pândea insistent
din tot felul de locuri mai mult ascunzându-se
de el îndărătul unor copaci
după stânci
după șevalet;
sau amestecându-se printre țâncii
cu femeile și bărbații veniți seara la scăldătoare
să scape de pleava și de arșița
câmpurilor – crezându-se nevăzut de ei.
Însă nu putea trece neluat în seamă
ieșit pe câmpuri în hainele lui riguros negre
rigid și cu acel fel static de a se legăna
privind țintă spre creste
ba dinspre Gardanne
ba la Beaurecueil
de la Vallé de l’Arc sau mai de departe;
uneori de prin preajmă de la Les Lauves
când nu se instala în ascunzătoarea lui îndrăgită
de la Bellvue – de unde i păruse
o vreme că tocmai descoperise
printre ramurile unui stejar perspectiva
care domesticea și lumina
și densitatea umbrelor.
Adevărul este că muntele Sainte-Victoire
poreclit și Venturi îi scăpa lui Cézanne
i se fofila printre degete pur și simplu
evanescent și cumva pâlpâind
deși evident că masivul rămânea tot acolo
pietros și bine-îndesat de o insolență
bine accentuată în peisaj întrucât prezent
în ținut încă din preistoria vulcanilor;
toate acele umbre și linii zburau
cumva și convexe dar și concave
învelind tăpșanele
pietrele și spinările dealurilor
cu o lumină lemnoasă
ce spoia ca varul și poienile cerului ;
estimp crestele se evaporau indistinct
printre nori bazaltici iar linia vârfurilor
fierbea cu iluzii optice
nelăsându-l pe el să fixeze nimic pe pânză
cât de cât sigur și – vai! – cât de cât real.
Bănuia el că muntele se afla simultan
în mai multe locuri și chiar niciunde
volatilizat – poate – de incandescența
viziunii sale…
precum fotonii și electronii și protonii – aceste
non-corpuscule despre care abia în zilele noastre
știm ce feste ne joacă
când este să definim materia…
Și intuia
că încăpățânarea lui tocmai în acele clipe
imprevizibile bâjbâind după frumusețea
ne localizabilă și irepetabilă
chiar modifica vârful acelor creste
încât nu-i rămânea lui să fixeze decât
gesticulația unor culori încă ne hotărâte
fără să știe prea bine
pe ce realitate s-ar putea bizui…
Deja șterse de timp erau
perspectivele de jur-împrejurul lui
ca zugrăveala pe cioburi de la oalele neolitice
după ce au dormit mii de ani în pământ;
iar când el le teșea pe pânză
culorile își făceau de cap și fugeau vraiște…
Să fi zărit el în depărtare cu aceleași priviri
interioare și un alt fel de munte
undeva mai spre sudul încinsei Provence?
Mă gândesc eu la asprul
Mont Ventoux pe pantele căruia gâfâind
prin aprilie 1336 urca Petrarca?
Acuma noi știm că esența timpului
pur și simplu ne scapă
însă la o adică
fenomenele unor fragmente de timp
ar putea și ele să se încalece
interacționând amestecate-n aceeași viziune
subterană și dobândind o misterioasă masă
ce se creează pe sine așa cum tocmai vieții
i s-a întâmplat să apară zice-se
din acea singură celulă Luca și prin stratificarea
unor vulgare minerale pe care agenții chimici
le-au scos din inerție într-un anume mediu
nici prea cald nici prea rece – cam același
unde Dumnezeu și Petrarca se pândeau reciproc
pe Mont Ventoux mai mult ascunzându-se
unul de celălalt
pe versanții opuși
și unul pe altul chiar înființându-se…
Poate asta vedea Cézanne –
dans al munților cu netimpul;
mâna gândului trebuie să încerce!

Proiectat/întârziat
L-aș crede pe Heidegger când pretinde că eu
(dacă mă consider om în interiorul timpului meu
și nu în exterior) devin chiar modelul standardizat
PROIECTAT
permanent elansat spre un viitor
ce nu mă lasă pur și simplu să zac
în prezentul meu
iar prin retroproiecție îmi modific neîncetat
și memoria (deși ea locuiește chiar în trecut);
de unde ar rezulta
că însuși trecutul meu ar fi în continuare
modificat imprevizibil și remodelat
(ca și cum de pe platforma unei locomotive a viitorului
tot eu mi-aș întinde mâinile spre trenul de ea tras
încercând să cuplez trecutul meu de cârligul
prezentul meu… deja viitor – poate chiar înainte
să-l fi atins cu degetele – iar această cuplare
ar fi chiar viața mea inventându-și mereu
și prezentul și drumul deja parcurs)…
Deci mă miră când melancolicul său student Levinas
pretinde că tot eu cumva prin natura mea
nu aș fi decât un
ÎNTÂRZIAT
permanent față de propriul meu prezent
și incapabil să recuperez acest decalaj
conținut în dificultatea noastră de a ne raporta
la noi înșine și la ceilalți – adică tocmai mirifica
imperfecțiune de-a exista (caz în care tot eu
mă văd alergând după ultimul vagon
al propriei mele vieți totdeauna întârziat
înainte chiar să fi ajuns contemporan
eu cu mine –
iar dacă aș reuși să mă înșfac eu pe mine
cum să pricep ce misterioasă energie vitală
trage totuși de mine și înainte și înapoi
încât locuiesc simultan numai pe-un interval
în provizoratul spre care nu duc cărările
nici din vale și nici din deal?)…
Deși cum uneori bănuiesc tot eu
că timpul e doar o glumă a somnolenței mele meditative
și mă surprind privind fericit spre lacul cerului
când în el apare un alt lac mai întunecat
între stânci albastre de nori…
iar sinele meu continuă să-și caute sinele
bâjbâind prin confuzia acelui adânc înalt
pe unde și picioarele mele zboară
trezind roua din iarba norilor – cum stau
deseori întins pe pământ
între sunt și nu sunt
între sunt și nu sunt
între sunt și nu sunt
întârziat pe aici din acel nu sunt
cel imens
iar viitorul dispare treptat