Biografii lui Andrei Mureșanu stăruie mai ales asupra rolului de îndrumător al lui George Bariț asupra poetului imnului național. E adevărat că între cei doi cărturari ardeleni a fost o frumoasă și rodnică prietenie literară. George Bariț l-a chemat la Brașov ca profesor la școala românească și redactor secund al publicațiilor sale. A fost nașul de cununie al lui Andrei Mureșanu. Dar, după 1848, între cei doi scriitori pașoptiști intervine o răceală a relațiilor, pe care o intuim în câteva fragmente epistolare din scrisorile semnate G. Bariț și Suzana Greceanu, soția poetului (1820-1917). Andrei Mureșanu și Suzana Greceanu au avut 8 copii – 6, morți la vârste fragede, supraviețuiesc doar George, procuror la București, și Eleonora, căsătorită cu Pr. D. Blaga din Beba Veche (v. Mircea Bogdan, Andrei Mureșanu. Contribuții biografice, 1943, p. 28).
Andrei Mureșanu se mutase la Sibiu din 1850 și a ocupat funcția de „concipist“ și translator gubernial, care era atât de nepotrivită pentru înclinațiile sale poetice. Se pare că superiorii săi i-au și interzis să mai colaboreze la publicațiile românești. Poetul traversează și un moment biografic dificil, despre care află Simion Bărnuțiu, pe atunci profesor la Academia Mihăileană și apoi la Universitatea din Iași – și-l invită pe Andrei Mureșanu să vină ca profesor în capitala Moldovei.
Simion Bărnuțiu a fost din 1831, după absolvirea Facultății de Teologie din Blaj, profesor la Seminarul Greco-Catolic, și printre studenții săi era și Andrei Mureșanu. Era unul dintre profesorii îndrăgiți de alumnii blăjeni, care trăiau un sentiment de mândrie națională văzând ce dascăli erudiți are teologia blăjeană, așa cum își amintește unul dintre colegii lui Andrei Mureșanu: „Când vedeam atâția învățați – toți români, ne desmeteceam și începeam a cunoaște minciunile ungurilor care ne descriau pe români ca pe niște sălbatici. Din zi în zi ne încălzeau la suflet și ni se părea că suntem într-o altă lume“(Isaia Moldovan, Din întâmplările vieții, „Gazeta Transilvaniei“, an LX/1898, nr. 234, p.4).
Spirit radical și de intransigență morală, Simion Bărnuțiu intră în conflict cu episcopul Lemeni, și în 1845 părăsește Blajul; a urmat trei ani studii juridice la Sibiu, este ideologul Revoluției de la 1848 prin faimosul său Discurs rostit în Catedrala Blajului în 2/14 mai 1848 – operă fundamentală a literaturii pașoptiste care a influențat poezia, tot atât de celebră, a lui Andrei Mureșanu, Un răsunet (Deșteaptă-te române), aflată într-o exemplară simetrie oratorie/poezie cu discursul bărnuțian.
Andrei Mureșanu a ascultat cuvintele rostite ca un profet de Simion Bărnuțiu, și un cercetător al vieții și operei poetului afirma că poetul a citit Jurământul depus de revoluționarii pașoptiști. Scrisoarea-invitație pe care i-o adresează poetului în 9 oct. 1855 demonstrează această generozitate confraternă a lui Simion Bărnuțiu, convins că o catedră universitară ar fi mai potrivită pentru un temperament poetic ca al lui Andrei Mureșanu. Deoarece este puțin cunoscută, o reproducem in extenso:
„Sibiu, 9 noiembrie1855
Mult prețuitului meu Domn!
La onorata d-tale epistolă din 9 octombrie a.c. nu vă putui răspunde mai curând din cauza, că, am fost morbid. Acum însă fiind ceva mai bine nu întârziu a o face aceasta. Mai înainte de toate vă rog să arătați D. Domnului Leon Ghica Directorului de la Departamentul Cultului cea mai fierbinte a mea mulțămită pentru generozitatea ce avu de a mă propune pentru catedra de Literatură Română; asemenea mulțămesc și Domniei Tale pentru bunătatea ce avuși aprobând acea propusețiunen (propunere). Cât pentru strămutarea mea la Moldova, trebuie să vă spun, că deocamdată mă rezerv a rămâne în postul, la care mă aflu, mai ales luând în considerațiune împregiurarea că am servit Statul Austriac în calitate de concepist și translator 6 ani, încât îmi mai lipsesc numai 4 ani ca să fiu capace de pensiune, atât eu, cât și soția și pruncii la venirea unei moarte timpurie; mai încolo precugetând și la aceea că și leafa anuală de 325 galbini este onorifică pentru un bărbat, mai ales necăsătorit, pe lângă toată scumpetea ce domnește deocamdată în Principate, pentru un părinte cu familie numeroasă, cum sunt și eu, crede, Domnul meu, că nu este de ajuns nice pe lângă cea mai mare economie. Apoi de la o meserie secură (sigură), care mă dedai a o trage după mine, la o altă nesecură, pe care nu o pot cunoaște din toate părțile, îmi vine cu greu să mă strămut.
Domnul meu! Datorința de părinte mă face a mă îngriji pentru venitoriul familiei mele în caz de moarte, apoi acel venitoriu nu-l pot asigura decât prin o pensiune, de care la D-voastre pe cât știu, pentru femei nu esistă, sau prin o leafă bună, de care să fiu în stare a-mi pune ceva la o parte în tot anul. În Austria leafa îmi este mică, pensiunea însă îmi asigură pe femeie și prunci de cerșirea pe la ușile creștinilor; în Moldova nici nu mă pot bucura nici de una, nici de alta. Nu de leafă, căci aceea abia ajunge pentru trebuințele de toată ziua, nu de pensiune, care nu există în felul acesta. Pre lângă aceasta, starea cea precară a Principatelor în timpul de față pentru un om cu familie încă nu este prea atrăgătoare, nu pentru oposițiunile cele de acolo, cari într-adevăr sunt nubecule (nourași), ci pentru cele de afară care seamănă a orcane (uragane). Așezându-se odată Principatele de la Dunăre definitiv, și perdurând (menținând) tot spiritul acest națiunale și patriotic, de care se află însuflețit cu distincțiune frații Moldoveni, atunci eu voi fi cel dintâi care voi cânta cum am cântat și în anul presinte:
«Te salut Moldovă, țară renumită,
Patria lui Ștefan, marele Erou,
Căci cu mic cu mare, cu Domn și Elită
Îți prepari în lume un viitor nou.»
Vezi, «Foaie pentru minte, inimă și literatură», din anul acesta sub titlul de «Moldova la 1855». Eu aș fi cel dintâi care aș cere postul amăsurat (potrivit) puterilor mele în Moldova.
Avuși bunătatea a zice, că venind acolo aș avea ocasiune a viețui mai conform naturei pentru care am fost chemat, Domnul meu! Chemarea mea ar fi fost să mă cuprind cu Pegasul, aspirând la Olimp; și ca să o pot face aceasta bine, aveam trebuință de câteva peregrinagiuri pe pământul cel clasic, iar nu să vând participii sau ce e și mai rău, să traduc guberniului meu hârtii ciocoiești pe cari consoții mei sau nu le vor sau nu le știu descifra; aceasta însă aș fi putut-o face numai având o moșioară sau un capitălaș, care să-mi verse pe tot anul un venit sigur de 400-500 galbini, sau având un post de bibliotecar cu o leafă bună.
Iartă, bunul meu profesor, că mă espetorai (scuzai) cu atâta sinceritate, și nu lua în nume de rău dacă împregiurările deocamdată nu mă iartă a mă amăsura (conforma)dorinței D-voastre. Binevoiește a-mi mai scrie câteodată și fii încredințat despre stima și reverința cu care sum și voi rămânea.
Al mult prețuitei D-tale
Ascultător discipul
And. Mureșianu“
Surprinzătoare această scrisoare de mulțumire și jenant refuz; pentru că Mureșanu însuși vorbește, după scurta perioadă de profesorat la Brașov, despre vocația sa didactică pe care acum o refuză. Ea arată însă o teamă statornică a poetului, exprimată în mai multe rânduri, aceea de a-și asigura familia pe viitor de griji materiale. Scrisoarea ne face să presupunem că pentru poetul Andrei Mureșanu ar fi fost benefică acceptarea propunerii dascălului său de la Blaj.