În urmă cu mai bine de un deceniu, un cunoscut om de cultură englez, David Lodge, formula următoarea constatare: „Ficțiunea a pierdut autoritatea pe care o avea în trecut. De aici popularitatea narațiunii biografice, bazată pe fapte trăite, în care ficțiunea nu abundă sau chiar nu există, însă experiențele se istorisesc în stilul trăit, asociat romanului.“
Ceea ce se numea cu o generație în urmă „literatură de frontieră“, adică memorii, jurnale, corespondență, este considerat astăzi literatură autentică. Ficțiunea a pierdut teren, întrucât interesul pentru realitate a crescut în decursul secolului trecut. Un ciclu romanesc celebru, În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, are o evidentă latură memorialistică, la fel ca altă carte celebră, Ghepardul prințului Giuseppe Tomasi di Lampedusa.
În literatura română, jurnalele și memoriile au fost destul de rare – și este suficient să spunem că cei trei mari clasici ai literelor noastre, Eminescu, Caragiale și Creangă, n-au cultivat nici jurnalul, nici memoriile, iar corespondența rămasă de pe urma lor nu este foarte bogată. Un orfevru al prozei, Mateiu I. Caragiale, a lăsat doar câteva superbe pagini de jurnal – între care cele despre călătoria întreprinsă în Italia în anul 1928. Desigur, există jurnalul, cât se poate de semnificativ, ținut de Titu Maiorescu vreme de mai multe decenii. În ce privește memorialistica, părintele acestui gen în cultura noastră, Ion Ghica, ne-a lăsat inegalabilele sale scrisori adresate lui Vasile Alecsandri. La mijlocul epocii interbelice, Ion Vinea, scriitor de mare rafinament, observa că ne lipsește literatura-mărturie aproape cu desăvârșire. Cu toate acestea, nu putem trece peste romanul autobiografic în opt volume În preajma revoluției, al cărui autor, Constantin Stere, a realizat o frescă a Rusiei țariste concentraționare de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Paginile despre deportați și despre Siberia fac din Constantin Stere un precursor al mărturiilor despre Gulag publicate atât de Soljenițîn, cât și de alți scriitori ruși din secolul XX. Memorialistică valoroasă a scris și Constantin Bacalbașa, autorul volumelor Bucureștii de altădată, apărute în epoca interbelică.
Următoarele cuvinte ale profesorului Virgil Nemoianu, reputat teoretician al literaturii, ar putea să surprindă în raport cu ceea ce am constatat până acum: „Eu cred că din masa formidabilă de literatură memorialistică se vor distila în timp opere durabile, căci ea, această memorialistică, e o contribuție de mare distincție la dezvoltarea scrisului și a gândirii din România.“ Înflorirea memorialisticii din ultimele trei decenii postcomuniste este strâns legată și de existența unei autentice libertăți a cuvântului în România, adevăr valabil și pentru alte țări aflate sub tutelă sovietică vreme de peste patru decenii.
Atunci când Dostoievski a publicat Amintiri din casa morților, roman în care își povestește experiența carcerală de fost deținut politic, el a avut grijă să procedeze cu mănuși și să dea cărții aparența unui demers ficțional. Peste mai bine de un secol, când a fost tipărită la noi acea capodoperă memorialistică în cinci volume scrisă de Ion Ioanid și intitulată Închisoarea noastră cea de toate zilele, autorul nu a avut nevoie de falduri fictive pentru a-și comunica mesajul. Ion Ioanid povestește tot ceea ce a trăit în peste un deceniu de detenție și o face în deplină libertate, pe când se afla la München, în anii 1980, ca redactor al postului de radio Europa Liberă. Diferită a fost zămislirea altei capodopere memorialistice, Jurnalul fericirii, scrisă de Nicolae Steinhardt cu maximă sinceritate, dar confiscată de Securitate și recuperată postum, când a fost și tipărită. Mai există un act de curaj asemănător, cel al scriitorului Pericle Martinescu, al cărui jurnal, intitulat 7 ani cât 70, ambientat între 1948 și 1955, reprezintă o radiografie sobră și neiertătoare a ceea ce s-a numit „Perioada Terorii“.
S-a așteptat foarte mult, odată prăbușită dictatura comunistă, să apară lucrări din categoria numită „literatură de sertar“, aceasta însemnând manuscrise elaborate în umbră și numai bune de publicat după anul 1990, însă dezamăgirea a fost foarte mare în acest sens. Manuscrise precum jurnalul lui Nicolae Steinhardt sau al lui Pericle Martinescu, la care s-ar putea adăuga paginile lui I. D. Sârbu, rămân cam tot ce s-a găsit în sertarele scriitorimii române. Acestora li se adaugă un superb volum de evocări, scris cu mult talent de prozator, deși autorul, Gheorghe Jurgea-Negrilești, era la prima sa încercare literară. Cartea acestui vlăstar de familie boierească, intitulată Troica amintirilor, ambientată în înalta societate românească dintre începutul secolului trecut și lovitura de stat de la 23 august 1944, este emblematică sub aspect estetic. Așadar, cărțile din categoria „literatură de sertar“ s-au numărat pe degetele unei singure mâini.
Nu pot să trec peste un aspect de ironie a sorții, acela că regimul roșu a revendicat o literatură realistă, aceasta fiind în cea mai mare măsură o ficțiune ideologizantă. Adevăratul realism îl găsim în nenumăratele cărți de memorii și putem spune că în literatura propriu-zisă din cei peste 40 de ani de regim totalitar nu vom afla asemenea spații de luciditate. Profesorul Virgil Nemoianu sugerează că jurnalele, memorialistica, la care am adăuga și pagini de corespondență, mai ales din cele produse în zona Exilului, vor constitui un inegalabil material documentar. De altfel, vedem că această literatură, numită când „de frontieră“, când „documentară“, se poate înălța mult mai sus decât literatura zisă „ficțională“. E suficient să ne gândim la scena Învierii prăznuite de Paștele din anul 1953 în adâncurile minei de la Cavnic, descrisă de Ion Ioanid cu un talent greu de echivalat în cuvinte. Am auzit profesioniști ai literaturii susținând că Închisoarea noastră cea de toate zilele este superioară Arhipelagului Gulag al lui Soljenițîn și îmi vine greu să-i contrazic. La Ion Ioanid, dar și la alți oameni trecuți prin universul concentraționar comunist din țara noastră – între ei îl așez pe Nicolae Steinhardt –, există o expresivitate care vine din trăire nemijlocită, potențând astfel expresia artistică. De altfel, atât la Steinhardt, cât și la Ion Ioanid constatăm o estetică a adevărului și o expresivitate a experierii.
Revenind la David Logde, sunt ispitit să spun că ficțiunea și-a pierdut primatul în confruntarea cu realitatea nudă și mai ales cu realitatea-limită. Și aș mai putea spune că ficțiunea avea un rol primordial atunci când ambala adevărul în faldurile imaginației. Nu numai Dostoievski a recurs la această tehnică a învăluirii, ci și scriitorii din secolul XX, care își plasau personajele într-o epocă mai veche decât aceea în care se petreceau faptele pe care le descriau. Oricum, abia cărțile de felul celor pomenite sunt opere literare depline, pentru care cârjele ficțiunii nu pot fi decât inutile.