Versuri de Adela Rachi
arta scrisului de mână
seara cade așa cum cad sufletele
soldaților anonimi într-un război
care nu le-a adus
decât o ultimă lacrimă înghețată
și-o dată exactă pe mormânt.
nu am nici cea mai mică idee
de ce mirodeniile de pe rafturile
magazinului indian din cartier
m-au făcut să mă îngrijorez
de semnele care mi-au apărut de curând
pe brațul drept.
un băiat de vreo 8-9 ani
vorbea cu tatăl lui
uite tata eu știu că mama caută
vopsea henna hai cumpără-i tu
n-am mai ascultat unde-a dus
conversația lor
deși e a doua natură să prinzi ce zic
ceilalți
să le înghesui într-un volum
pe lângă impresii despre calitatea oxigenului
despre lumina din spicul de grâu
maxilarul lui Narcis
râsetele Meduzei
invenții rumegușuri soarele dintr-o zi
de miercuri etc.
ca un jurnal al fericirii
ținut de un angajat al unei agenții de turism
care nu va ajunge vreodată
în niciuna din vacanțele exotice
pe care le vinde.
păianjeni furnici șerpi ori brotăcei
acolo e întotdeauna senin
aici câteva furnici în miniatură încearcă să
escaladeze fotoliul din piele întoarsă
să urmărești ceva atât de mic e mai bine
decât “înfricoșătorul nimic”
furnicile trăiesc în colonii
există furnici lucrătoare furnici soldat și regina
ea are aripi ea depune ouă ea are camera ei
o furnică are șase picioare și un stomac
împărțit în două
o parte pentru ea una pentru mușuroi
tu crezi că ești viu fiindcă simți ceva acolo
ceva totuși
înțelegi care e treaba cu gravitatea
cu compoziția aerului a sângelui
cu facerea lumii
sau cu umbrele girafelor care trăiesc
în deșertul Kalahari
girafele pot cântări până la 900 de kg
comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor
la tinerețe trăiesc în grupuri de 20-30
la bătrânețe caută singurătatea
în 2024 au rămas 117 mii de girafe dintr-un
million câte au fost numărate la începutul secolului trecut
nu mai înțelegi gesturile mele mărunte
sau cum îmi atârn privirea de câte-un obiect
când întâlnesc un om e o evidență
că Dumnezeu a trăit printre noi
mai vreau să aflu pe cine-ai iubit (dacă ții
în mare secret pe cine iubești astăzi)
vreau să știu dacă mai ai părinți dacă visezi
mult cu cărțile deschise pe noptieră
lângă veioza care învinge întunericul
dacă preferi să vorbești despre mașina
de făcut zei a lui Bergson
dacă te-ai atașat mai degrabă de bunicii
materni
la ce vârstă ai învățat să mergi pe bicicletă
în copilărie preferai să omori
păianjeni furnici șerpi ori brotăcei.
Versuri de Radu Cange
Încercarea
Dacă dau
zidurile la o parte,
îmi va fi
și mai frig.
Tatăl meu
ne-a iubit atât de mult,
încât ne-a lăsat
moștenire
o criptă,
să nu ne bată vântul.
Era un om simplu.
Nu a avut
de unde să știe că,
în inconștiența lui,
încercase să filozofeze.
Sărmanul meu tată…
Anunț
Vă
primesc la mine,
în Visătorie;
E un atelier
sentimental,
de reparat suflete.
Ușa
rămâne deschisă
numai celor
cu încredere sfioasă.
Vă aștept.
Străina
Tu
n-ai mai vrut să simți
suflarea mea ce, pentru
altele, furișe doruri iscă.
N-ai coborât
poteci ascunse-n umbră
și, în acoperirea lor,
fiori n-ai petrecut.
De ce te zbați
în viciu și în visări
străine? Acolo nu există
mituri și nici îngeri
și nici umbrele lor.
Un șal desfășurat
este amurgul și tu în
întristarea nopții rătăcești,
ca-n labirint.
Hai, vino, și-o ușă
să închizi în urma ta.
Vino, știu o pădure unde
ne așteaptă un copac nemuritor.
Scrisoare
Aș vrea
să-mi pierd mințile,
dar nu pot.
Luciditatea mea e sadică.
Din America meridională,
cunoștința mea, domnul
Isidore Ducasse,
îmi trimite o vedere
din care mă privește o maimuță,
ce parcă ar spune:
De ce zâmbești amar, așa e viața.
Pe când ea, într-una dintre mânuțe,
strânge, cupid, o banană,
de care nu s-ar despărți
cu niciun preț.
În rest, lucrez cu cea
mai pură lene spirituală.
În somn…
Am să
conștientizez vreodată
că îmi va fi dor de mine?
O, Narcis, ucenicule!…
Completul
Ființa mea
se află în interiorul
numelui meu.
O platoșă
de întrebări
mă străjuiește.
Știu sau bănuiesc
că de nicăieri
nu voi avea vreun răspuns.
Cunoscându-mă,
lumea se ferește de mine
ca de un ciumat.
Nimeni nu-și ia
răspunderea lucidității,
a vreunui verdict.
Stau singur,
ca un complet de judecată
în fața propriei conștiințe.
Drumul
Curcubeul,
în drumul către sine,
s-a împiedicat și
și-a zdrelit genunchii.
Nu sângele
pe care îl pierduse
îl îngrijora, ci faptul
că nu-și va mai putea
aduna culorile.
Poem
Moartea
mă surprinde zâmbind,
citind o poezie.
Moartea…
Numai așa
poate să moară un poet.
Uitat
Uitat…
ca o idee izgonită
din cetate