Dobândind o impresionantă experienţă de viaţă, Panait Istrati şi-a propus cu ardoare să scrie nu neapărat literatură („literaturăraie“ – după o vorbă a sa), ci să se exprime pe el însuși pe cale ficțională. Acest „sentimental haoti“ (cum s-a prezentat el însuși) a lăsat pentru posteritate o operă ce se constituie într-o continuă invitație pentru hoinăreală, visare, prietenie, iubire, fericire şi libertate. Cel mai bine se potriveşte, nu numai prozatorului, ci şi personajelor sale, termenul de „vagabond“. Și, mai precis, acela de „vagabond sentimental“ sau „vagabond visător“ (iarăși o autocaracterizare), ce nu trebuie confundat nici cu un livresc picarro, și nici cu un simplu aventurier (deși instinctul aventurii l-a posedat congenital). Cel ce miza atât pe intensitatea sentimentelor, cât și pe efuziunea forţei vitale se afla mereu pe picior de plecare, în scopul realizării unei „mobilități“ a proiectului existențial, ce nu era legat de găsitul unui rost mai bun sau de căpătuială pe vreun pământ al făgăduinței materiale. Așa se explică faptul că Orientul nu reprezintă pentru acest cosmopolit înnăscut (și născut în cosmopolitul oraș Brăila) o circumscriere strict geografică sau etnică, ci una ce ține de o apartenență culturală revendicată și asumată plenar. Prin urmare, mirificul spațiu oriental justifică o opțiune identitară și o asumare a unei filosofii de viață specifice lui Panait Istrati, iar descoperirea și intrarea în contact cu Occidentul determină valorizarea și mai intensă a manierei de a fi și a valorilor orientale: „Își apăra cu curaj felul de a gândi și de a acționa, polemizând (s.a.), în mod deschis sau voalat, cu civilizația occidentală în mijlocul căreia se afla. Plecat la drum pentru că era, la fel ca mulți dintre conaționalii săi, îndrăgostit de «amanta ideală» care era Franța, Adrian Zografi avea să devină «amantul Mediteranei» și al meleagurilor orientale“ (Dolores Toma, Panait Istrati de la A la Z, Editura Junimea, Iași, 2016, p. 111). Asumarea din partea lui Panait Istrati a filiației cu personajul Cosma este categorică: „Și nu-mi rămâne decât să cad, într-o zi, ca și el, de pe cal, din cauza unui glonț care va pleca, poate, din cartușiera mea“ (Panaït Istrati, Romain Rolland, Correspondance. 1919-1935. Édition établie et annotée par Daniel Lérault et Jean Rière; Gallimard, Paris, 2019, p. 317 – toate traducerile din volum îmi aparțin). Prin opera scrisă în „limba interiorității“, scriitorul s-a raportat pe deplin, concentric, la existență și la incertitudinile acesteia, ajungând la el însuși prin propriul text: „Condamnat să scriu!, iată eroismul meu întors pe dos (s.a.)“ (Panait Istrati, Cum am devenit scriitor. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 248). Scriitorul va încerca să-l scoată pe Cosma din ecuație, pentru a-l salva pe omul Istrati, care trebuia să trăiască pe cont propriu, dar nu va reuși până la capăt, întrucât realitatea i se va împotrivi. Dolores Toma atenționează că Panait Istrati a fost tentat și de punerea altor măști în configurația identitară, precum moș Anghel și Ilie, dar și de Floricica. Acest din urmă personaj „reunește în ea «Orientul afectuos cu Occidentul rafinat», făcând să fuzioneze două feluri de a fi și de a trăi opuse: unul care pune accentul pe reverie leneșă, inimă, metafizică, iar celălalt care cultivă rațiunea, civilizația materială, stăpânirea de sine“ (Dolores Toma, op. cit., p. 235).
Oare omul Istrati, care voia să trăiască pe cont propriu, a reușit să se salveze după ce s-a degrevat de umbra personajelor sale și după ce a început să vadă lumea așa cum își închipuia el că este? Răspunsul îl aflăm parcurgând paginile de corespondență purtată cu Romain Rolland în timpul șederii sale, mai bine de un an, în Uniunea Sovietică, între 1927 și 1928. Problema Rusiei sovietizate devenise o dramă intimă pentru revoltatul din naștere și vechiul revoluționar Istrati, care nu a plecat în U.R.S.S. ca să căute subiecte pentru cărțile sale, ci pentru a vedea dacă poate fi util cauzei proletariatului. De aceea, invitația primită de Istrati, vice-președinte al „Association des Amis de l’URSS“, pentru a participa la serbările dedicate împlinirii unui deceniu de la Marea Revoluție din Octombrie (în fond, o lovitură de stat) este primită cu mare bucurie. Panait Istrati îl îndeamnă și pe prietenul Rolland să accepte invitația, dar acesta refuză: fiind bolnav de piept (ca și discipolul!), nu ar putea suporta schimbările de temperatură de la cald la rece. Scriitorul francez crede că va fi împiedicat să ajungă la Moscova, din cauza vântului tăios, care i-ar putea cauza probleme respiratorii. Or, voiajorul nostru se confesa în altă parte: „[…] eu am un dor nebun de-a umbla în zdrențe, de-a fi plouat și bătut de vânturi“ (Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ed. cit., p. 215). Considerat de exegeții sovietici fiu spiritual al lui Tolstoi, Romain Rolland nu se duce în U.R.S.S. nici la centenarul marelui scriitor rus, preferând să meargă la munte, în Elveția germană, pentru a lucra. Câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură cu un deceniu în urmă nu voia să lase timpul să treacă, pentru că mai avea multe de scris, iar acest exemplu nu-l va urma, din păcate, discipolul său. În drum spre U.R.S.S., autorul viitoarei Spovedanii pentru învinși îi scrie din Berlin prietenului său: „Sunt fericit. Totul este luptă și speranță la învinși. Sunt de partea învinșilor“ (Panaït Istrati, Romain Rolland, op. cit., p. 362). Odată ajuns la Moscova, unde simte că își va găsi familia de suflet și spirituală, bolșevicul convins Istrati își destăinuie marile planuri: „Sunt aici pentru a rămâne. Sunt la mine. Nu am impresii, nu am scris niciodată după impresiile avute. Într-un an, în doi sau trei, voi vorbi: voi lăsa să vorbească experiența mea, inima, laboratorul creației. Și nu voi fi deloc nepărtinitor. Este cu neputință să fii astfel“ (Ibidem, p. 365). Ultima frază din corespondența cu prietenul său, scrisă pe 21 martie 1935, cu puțin timp înainte de a se stinge, sună astfel: „Aș vrea să știu dacă vei accepta să mă asculți în cazul în care voi avea, după cum sper, mijlocul de a merge curând în străinătate pentru a-mi îngriji sănătatea“ (Ibidem, p. 572). Nu a mai avut cum să-și îngrijească sănătatea, a cărei stare a fost înrăutățită de obositoarea călătorie în republicile unionale, unde a căzut în câteva rânduri bolnav la pat, cu febră de 40 de grade. Câteva boli și-au dat întâlnire în trupul său firav (tuberculoza, sciatica, paludismul), dar, cu toate acestea, Panait Istrati nu a încetat să parcurgă imperiul comunist între Oceanul Înghețat al Nordului și Muntele Ararat. Așa i-a fost dat să trăiască nopțile albe de la Leningrad și pe acelea la fel de albe cauzate de suferință, dar și-a reluat drumul cu forțele vitale renăscute. Corespondentul francez i se plânge invitatului în Soviete că nu-i lasă nicio adresă, că fuge ca un nebun prin imensitatea albă și se întreabă cine îl grăbește în această cursă turbată, fără răgaz, fără să-și tragă sufletul. Sfatul dat este memorabil: „Nu este necesar să vezi totul în galop. Ai face mai bine să forezi pe loc un puț artezian. Lumea se află mai mult în profunzime decât în întindere“ (Ibidem, p. 435). Îl imploră să-și caute și de sănătate.
Credința în victoria proletariatului, onestitatea, abnegația deplină și exaltarea l-au înarmat pe Panait Istrati cu o forță care creștea în fiecare zi și pe care voia să o pună în serviciul binelui. Durata vieții nu-l interesa decât în mod relativ. Devenise o umbră de om (cântărind cu puțin peste 50 de kilograme), scăderea în greutate dezechilibrându-i mersul. Nu putea sta mai mult de un sfert de oră pe un scaun, din cauza atrofierii feselor, care se topiseră până la os. Se lăsa târât la congrese, la conferințe, la reuniuni intime, la banchete gargan – tuești în compania a treizeci de tovarăși invitați, ca și el. Coautorul fulminantei cărți Vers l’autre flamme a prins marea iarnă rusească, în somnul ei glacial, sau căderile abundente de zăpadă care făceau ca trenurile să întârzie cu orele în traversarea nemărginirii albe. Astfel, și-a umplut el ochii și inima cu o căldură nouă; altminteri, ar fi sfârșit prin a se congela în Occident. Fiecare zi îi părea mai bogată în experiențe decât într-un an petrecut în altă parte. Trăiește aceste experiențe din plin, nu se documentează deloc și nu se simte încă pregătit să scrie o carte despre Soviete. Doar crede că documentația va veni într-o zi. Va veni și o va expune sub forma unei spovedanii. În zadar îi spunea Romain Rolland că nu este făcut pentru politică și că trebuie să se întoarcă la Mihail și Neranțula – doar astfel putând servi cauza umanității. Marele prieten îl sfătuiește ca în viitor să nu se mai ocupe de politică: „nu ești făcut pentru ea. (Nici eu, dar o știu și trăiesc în afara ei.) Dumneata ești un prieten, un om generos și pasionat, un artist. Nimic mai mult – Nu este puțin! – Dar trebuie să ne cunoaștem limitele“ (Ibidem, p. 500). Iată ce previziune exactă avansa Romain Rolland într-o notă de jurnal, în octombrie 1922: „Ar fi un dezastru pentru artă dacă această lume interioară [a lui Istrati] ar dispărea, fără să fi avut timpul să se exprime. Și în cazul unui om atât de vulcanic, ne putem teme în orice moment de o dispariție bruscă. – Dacă va trăi 5 ani cu aceeași forță, răspund că va fi celebru, înainte de 10 ani, în toată Europa“ (Ibidem, p. 579). Panait Istrati a devenit celebru în toată Europa, dar destinul i-a fost frânt nu numai de tuberculoză, ci și de călătoria în Uniunea Sovietică, urmată de incendiara carte Vers l’autre flamme, a cărei apariție a avut drept consecință – după cum se știe – declanșarea unui adevărat linșaj mediatic. Nu și-a realizat toate profețiile politice și nu a fost fericit.