La liceu, la română, cu mulți ani în urmă, recitam cu mare bucurie dialogul dintre sultanul Baiazid și Mircea cel Bătrân în Scrisoarea a III-a de Eminescu. E drept că uneori, între noi elevii, când la întrebarea „Tu ești Mircea?“ răspundeam „Da ‘mpărate“, luam poziția de drepți, strigam tare și râdeam. Dar apreciam, bine înțeles, contrastul dintre aroganța împăratului otoman și curajul modest, demn, al domnitorului muntean. Am fost deci surprins mai târziu când, predând la universitatea bilingvă franco-engleză din Ottawa, am întâlnit colegi veniți din Franța care își băteau joc fără milă de clasicii studiați în liceu. Când i-am mărturisit unuia din ei cât de mult îmi plăcea tragedia Bérénice de Racine, el mi-a recitat, făcându-mi cu ochiul, versurile care deschid actul I. Cum nu pricepeam ce îl făcea să râdă, colegul mi-a atras atenția că în aceste versuri auzim cuvântul „cabinet“ care în franceză, ca și în română de altfel, înseamnă o încăpere mai retrasă și liniștită, dar și o toaletă. Cum te poți gândi la asta? am exclamat. La liceu, mi-a răspuns el, greu să nu te saturi de monumentele trecutului literar. Și când l-am întrebat care carte citită obligatoriu l-a plictisit cel mai tare, titlul pe care mi l-a dat, nu fără dispreț, a fost Aventurile lui Telemac de Fénelon, scrisă în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.
Câteva zile mai târziu am cumpărat la librăria universității această carte în ediția școlară din 1968. Cam patru sute cincizeci de pagini, povestind încet-încet călătoria lui Telemac, fiul lui Ulise, în căutarea tatălui său. Însoțit de zeița Minerva deghizată în înțeleptul bărbat Mentor, Telemac trece prin diferitele regate și insule pe care Ulise le vizitase după căderea Troiei. La fiecare episod, cu fiecare ocazie, Mentor îi dă lui Telemac sfaturi înțelepte, a căror revărsare neîntreruptă poate într-adevăr să-i plictisească pe adolescenții obligați să le învețe.
Studiul introductiv și biografia lui Fénelon aduceau însă aminte că acest binecunoscut predicator și gânditor religios, arhiepiscop la Cambrai, fusese numit dascăl al prințului Ludovic, nepot – adică fiu prim născut (în 1682) al fiului prim născut – al regelui Ludovic al XIV-lea. Aventurile lui Telemac și nesfârșitele sfaturi rostite de zeița Minerva deghizată în înțeleptul Mentor erau de fapt lecțiile pe care Fénelon le dădea unui moștenitor în linie directă al coroanei Franței. Cât de eficace aveau să fie aceste lecții nu putem ști, dat fiind că prințul Ludovic a încetat din viață în 1712, cu trei ani înainte de dipariția bunicului lui. Citindu-le și recitindu-le mă simțeam însă aproape de junele prinț și de îndrumările pe care i le propunea dascălul lui.
Aruncat de o furtună pe insula zeiței Calypso, iubita părăsită de Ulise, Telemac o farmecă fără să-și dea bine seama de ce. Darurile pe care ea i le oferă îl încântă, dar Mentor îi atrage atenția: „Teme-te de răul pe care ea ar putea să ți-l facă; blândețea ei înșelătoare e mai primejdioasă decât obstacolele care ți-au distrus corabia. Naufragiul și moartea sunt mai puțin cumplite decât plăcerile care distrug virtutea.“ Și după câteva fraze: „Să nu asculți vorbele dulci, măgulitoare, ale zeiței Calypso. Ele se strecoară ca un șarpe pe sub flori; ferește-te de otrava lor ascunsă; teme-te de tine însuți și așteaptă întotdeauna sfaturile mele.“ Da, oricât de banale ar fi părut aceste sfaturi, Mentor avea totuși dreptate să noteze primejdia lingușirii, mai ales că o propovăduia într-un peisaj antic, înconjurat de zeițe și de eroi, adresându-se indirect unui prinț francez.
Am continuat deci să citesc din când în când elegantele lecții predate de Fénelon și să le apreciez justețea. Cum vom vedea rândul viitor.