Descriam în articolul de săptămâna trecută rezultatul alegerilor locale și parlamentare drept simptomul refuzului societății românești de a se înnoi. În această ecuație nu intră doar clasa politică, ci și populația în ansamblul său. Definirea identitară n-a fost niciodată punctul nostru forte. Au fost perioade când nu știam cu precizie cine suntem. Iar astăzi nu mai știm nici măcar câți suntem. Ultimul recensământ susține că populația României numără ceva mai mult de nouăsprezece milioane de locuitori. Acum un
an, după datele Institutului Național de Statistică, stabilite în funcție de domiciliu, cifra ar fi fost de aproape 22 de milioane, mai precis, 21 873 000. Unele voci insistă, însă, că nu s-ar mai afla în țară decât vreo 15 milioane, restul românașilor fiind la căpșunit ori prinși cu alte îndeletniciri, mai mult sau mai puțin onorabile, care prin Spania, Italia și Franța, care prin Germania, Irlanda și Anglia. Diferențele de calcul sunt substanțiale și greu de acceptat într-o lume unde capacitatea de măsurare și control a atins
cote inimaginabile. (Ca o curiozitate, România a avut, în ultima jumătate de secol, cea mai mare populație în anul 1990, 22,836 milioane, iar cea mai mică în 2020, 19,442 milioane).
Să admitem, alături de comentatorii optimiști, că important e numărul celor care au mers la urne, și nu procentul lor dintr-o cifrăraie greu de prins în statistici. Așa o fi. Dar se schimbă ceva? Faptul că au votat mai mulți români decât acum patru ani nu diminuează, ci accentuează chestiunea pe care am menționat-o. Și anume, încremenirea într-un proiect vetust, ineficace, lipsit de îndrăzneală, care favorizează incompetența, încurajează corupția și, finalmente, anulează libertatea.
Societatea românească nu e stabilă, cum ni se tot spune, ci anchilozată. Sistemul mafiot nu e un apanaj al politicienilor, dacă luăm în considerare sutele și miile de cazuri revoltătoare în care „aleșii neamului“ acționează discreționar și abuziv, ci al locuitorilor. Ei nu sunt decât copia unei matrițe care a dat, dintotdeauna, profilul societății românești. Aranjamentul oneros, cacialmaua, furtișagul, înșelăciunea, încălcarea dezinvoltă a angajamentelor, nepăsarea, chiulul, emascularea spiritului de prevedere,
inconștiența valorizată ca bravură sunt, toate, la noi, păcate veniale, îmbrățișate de la vlădică la opincă. Acel „lasă că merge și așa“ e dovada supremă că profilul nostru adânc și solid sculptat într-un metal inoxidabil e ambiguu și inconsistent.
Problema, așadar, nu ține de numărul celor care merg la vot. Problema e că și dacă ar fi votat 50 sau 100 de milioane, și nu 9, ca acum, procentele ar fi fost aceleași. Păcatul originar al României democrate se numește fesenism. El a apărut în limbajul kaghebiștilor lui Iliescu și a fost îmbrățișat, prin magie revoluționar-televizistică, de o populație incapabilă să secrete substanțele care s-o imunizeze la manipulare, dezinformare, prostie și vulgaritate.
Orice ar face și oriunde ar fi, românii au nostalgia partidului mare. El nu e altceva decât partidul unic al comuniștilor, asezonat cu ciudățenii și scandaluri pe cât de grotești, pe atât de predictibile și controlabile. Faptul că românii din țară s-au plictisit de urletele, gemetele, imprecațiile și vizitele la
ambasada Rusiei ale dnei Șoșoacă a fost prompt corectat de exilul românesc, nu care cumva să rămânem fără circ, dacă pâinea se scumpește zi după zi.
Tendințele vizibile încă de acum zece ani, când s-a creat Uniunea Social-Liberală, sub bagheta a doi din marii farsori ai vieții politice din România, demagogii de calibru king-size Victor Ponta și Crin Antonescu, cu sprijinul bărbătesc al lui Dan „Felix“ Voiculescu, s-au consolidat și solidificat, părând să aibă un viitor și la alegerile din toamnă.
Ceea ce trăim acum e rezultatul matematic al unui proces care a marcat întreaga istorie post-revoluționară a României. În realitate, n-a fost vorba niciodată de două partide distincte, ci de două tendințe în interiorul unei mișcări politice populist-demagogice. Chiar fără să miște un deget, ei au
voturile asigurate. Din acest motiv, nu-i deranjează nici cât negru sub unghie ceea ce se întâmplă în subsolurile, în marginile, mlaștinile și gropile de gunoaie ale vieții politice.
Calculul lor – pe cât de simplu, pe atât de cinic – este următorul: de ce să ne batem capul cu acel procent de 20 la sută din populație care va vota întotdeauna aberant (nu avem, noi, românii, monopolul acestei situații, lucrurile se petrec la fel cam în toate țările din lume), și să nu ne vedem de propriile interese? E treaba societății civile, a intelectualilor critici, a ONGurilor să sesizeze abaterile de la normalitate. Lăsați-i pe ei să coboare în șanțurile cu zoaie, să urle, să se compromită, să-și piardă timpul și nervii.
Din păcate, până și acest segment al societății – formațiunile civice și nonguvernamentale – și-a pierdut cu totul apetitul combativ. Prima generație de militanți, îmbătrânită și ieșită din jocuri, a fost înlocuită de birocrați anemici, lipsiți de vocație și de dorința de a-și pune la bătaie prestigiul (de altfel, inexistent). Tot ce-i interesează e să se asigure că doctrina corectitudinii politice e aplicată și la noi cum scrie la carte și că mărșăluim în direcția unui wokism planetar cu ambiția de a fi singura ideologie acceptabilă de la Est la Vest și de la Nord la Sud.
Dar chiar și așa pietrificate – sau poate tocmai de aceea –, recentele alegeri spun ceva despre etosul românesc. Prima constatare e că avem o certă înclinație spre stânga populistă. Ne plac băieții care poartă gulerul cămășii albe răsfrânte peste reverul hainei și membrii de partid cu pieptenele mereu
la îndemână, pentru a-și restaura, discret, podoaba capilară. Important e să dai bine în poză. Ca într-un film de Chaplin, am recăzut cu șaizeci-șaptezeci de ani în urmă, aterizând în epoca zâmbetelor tovărășești, a fluturărilor amicale din mâini, a șepcilor cu cozoroc și a bonomiei joviale ce inunda paginile întâi ale ziarelor. Nu-l mai putem, desigur, iubi pe Ceaușescu (prea a făcut-o de oaie Pingelică!), dar ne place din ce în ce mai mult efigia lui Gheorghiu-Dej. Ca nimeni altul, Dej a îmbrățișat partitura comunismului proletar. O revedem acum, în formule edulcorate, desigur, fără închisori, fără schingiuri în beciurile Securității, fără brutalitatea Miliției, fără Canal și fără cotele împovărătoare care i-au distrus pe țărani. Ni se oferă, în schimb, o afabilitate năucă, generată de lipsa de studii (dar cu doctorate) afișată în orice împre jurare (deși în spatele ei pândește rân jetul carnasier al tigrului înfometat), un stil al eschivei și al promisiunii vagi ce și-a făcut locul în prim-planul scenei politice a momentului.
Dacă n-ar fi Șoșoacă, ai zice că tocmai ne pregătim să sărbătorim plecarea armatei so vietice. Adevărul e că exponenții de frunte ai neo-dejismului, își interpre tează cu virtuozitate partiturile. Nu există în România acestui moment oameni care să zâmbească mai mult și liniștitor, să vorbească mai mieros despre cei „umiliți și obidiți“ și să promită mai darnic decât ei. Vor crește salariile și pensiile, va fi pace, va fi liniște, va fi căldură iarna și răcoare vara, vor fi locuri de muncă (la stat, desigur, dar numai pentru clientela politică), vom avea gratuități cu nemiluita și nicio obligație. Zorii socialismului atotbiruitor ne râd iarăși cu toți dinții.
Evident, nu se scapă o vorbuliță despre datoriile colosale contractate la băncile din străinătate, despre explozia dincolo de suportabili tate a prețurilor la alimente de bază, servicii și taxe. Și, deși unul din cei care nu-și mai ascunde ambiția de a ajunge președintele țării e un „ostaș“, nicio vorbă despre implicațiile, inevitabile, ale războiului din Ucraina.
Ce mai spun recentele alegeri? Că românilor nu le plac ciorile vopsite. Adică partidele care semnalizează la stânga și, brusc, îți taie drumul luând-o la dreapta. E cazul USR-ului, despre care s-a spus c-ar fi marele perdant al scrutinului. Adevărul e că USR n-a fost niciodată un învingător, ci speculantul unor conjuncturi. Or, nu poți construi un partid solid, durabil, exploatând emoții de moment (cum a fost tragedia de la Colectiv) sau încercând să imporți ideo logii fără nicio priză la români (precum ecologismul). Succesul – cât a fost și cât a durat – s-a produs exclusiv prin prestația câtorva lideri carismatici, astăzi dispăruți din prim-plan ori iremediabil compromiși. Din pleiada de tenori au mai rezistat doar doi, Nicușor Dan (care pozează, nu fără succes, în independent) și Dominic Fritz, care a reușit o sinteză între calitățile lui personale, remarcabile, și spiritul unui oraș care continuă să nu semene cu nicicare altul din România, în ciuda tendinței de pierdere, și în cazul lui, a vechii identități.
Și am mai aflat ceva: că, în sfârșit, electoratul român a decis să dea o șansă (deocamdată, pur simbolică) candidaților nealiniați, neînregimentați și necompromiși de putreziciunea doctrinelor de partid. E semnul că personalitatea umană ar putea fi reconsiderată ca valoare în sine, și nu ca excepție de la regula care le permite marilor jucători politici să recurgă, cum și când au chef, la tactica pământului pârjolit. Din acest punct de vedere, candidatura lui Geoană va fi un test. E adevărat, unul cu gust de cenușă —
pentru că tot pesedist a rămas, iar „independența“ lui e străvezie.