Zilele trecute, întorcându-mă de la București, m-am întâlnit în avion cu un cunoscut prozator care a scris un roman (ce va apărea în toamnă) al cărui protagonist – de fapt, unul dintre protagoniști – este ieșeanul Bernard Natan (1886-1942), personaj extraordinar, ce a devenit la Paris unul din marile nume ale indus triei cinematografice pentru a sfârși, tragic, la Auschwitz. Despre Natan am publicat un articol în revista noastră, în numărul 3 din acest an. De data aceasta m-am gândit la Natan în legă tură cu un eveniment recent care a fost amplu comentat: închiderea Cinematografului Marignan de pe Champs-Élysées. Celebra sală a fost inaugurată în 1933, când numărul 1 în cadrul întreprinderii Pathé era Bernard Natan. Avea 22 de metri înălțime, 1800 de locuri, scări monumentale, dotări tehnice de ultimă generație. A rămas ani buni sala cea mai luxoasă din Paris. Premierele erau adevărate evenimente, artistice dar și mondene. Mari succese au fost, de pildă, în 1938, Albă ca zăpada (Natan a avut un rol decisiv în distribuirea producțiilor Disney în Franța) sau, în 1966, Doctor Jivago. Mult mai târziu, când a apărut moda multiplexurilor, Marignan s-a împărțit în șase săli, dar și așa ieșea în evidență, întrucât dispunea de trei săli mari, de peste patru sute de locuri fiecare. Închiderea acestui cinematograf superb și cu o istorie glorioasă e încă un episod trist dintr-o lungă serie, pentru că din 1990 încoace pe Champs-Élysées s-au închis nu mai puțin de nouă cinematografe: ulti mele, înainte de Marignan, au fost Gaumont Ambassade (închis în 2016) și UGC George V (în 2020). Au mai rămas puține: UGC Normandie, Publicis, iar pe străzile perpendiculare Balzac, Lin coln și Mac Mahon. Cauza – chiriile exorbitante (acest fapt i-a fost fatal și Cinematografului Bretagne din Montparnasse), precum și dezinteresul crescând al parizienilor pentru „cea mai frumoasă avenue din lume“, sufocată acum de turiști; lumea se duce astăzi la cinema în alte zone ale Parisului sau în localitățile limitrofe.
Ca să am o imagine mai clară a schimbărilor survenite, am scos din bibliotecă o carte pe care am cumpărat-o în 1992 și care mi-a fost în multe rânduri utilă: Christophe Chenebault și Marie Gaussel, Ghidul cinematografelor din Paris, Editura Syros, 1992. O diferență majoră față de situația actuală este prezența discretă în ghid a rețelei create de Marin Karmitz. La fel ca Natan, Karmitz (născut în 1938), originar și el din România, a creat (după ce a traversat o perioadă de militantism stângist) un mare imperiu cinemato grafic. A deschis primele cinematografe MKDiffusion în 1974, a înființat în 1998 MK2, care se ocupă și de producție și de distribuire, a finanțat o mulțime de filme, a deschis zece complexuri cinematografice la Paris, în locuri uneori neașteptate, cum ar fi în apropierea noii Biblioteci Naționale sau în zona canalelor din La Villette.
Din cinematografele prezente în ghidul amintit au dispărut sălile în care se mai proiectau încă filme pornografice. Câteva erau grupate în zona Strasbourg – Saint-Denis: Brooklyn, Scala, Le Strasbourg, Paris Ciné, altele pe la Pigalle – Agora, Amsterdam Pigalle. Unele din ele ar fi meritat o soartă mai bună: fuseseră săli de music-hall, se produseseră acolo artiști și cântăreți renumiți, apoi patronii dăduseră faliment și reprofilaseră sălile, care arătau acum jalnic. Pathé-Journal, de pe Bulevardul Saint-Denis, era cea mai veche sală din Paris (dacă nu din lume), fusese cumpă rată în 1896 de frații Lumière. Cinévog, de pe strada Saint-Lazare, a fost, în 1966, primul multiplex din Paris (două și apoi patru săli). Méry, din Place de Clichy (lângă o librărie Gallimard) fusese o sală frumoasă și elegantă; povestea s-a repetat și acolo: înglodat în datorii, patronul și-a zis că filmele X sunt singura salvare. Pe bulevardul Saint-Michel era o sală care se numea Le Latin: din fericire, ea a devenit una din librăriile Gibert Joseph. Proliferarea pornografiei pe internet a dus la închiderea acestor săli dintre care foarte puține au fost recuperate. A supraviețuit, până de curând, Cinematograful Beverley, aflat pe o străduță care dădea în Bulevardul Bonne Nouvelle. Devenise o adevărată curiozitate, i se consacrau articole de ziar și reportaje: rămăsese ultimul cinematograf porno din Paris.
Și alte cinematografe pot sau puteau fi numite „curiozități“, din cu totul alte motive. Pe strada Cujas, în plin Cartier Latin, se afla Accatone, unde se proiectau multe filme ale lui Pasolini. Acolo am văzut șocantul Salo, film care era reluat cu regularitate. Sala, unde funcționa și o mică librărie, s-a închis nu demult. A fost renovat, cu multă migală, superbul cinematograf Le Louxor, construit în 1921, o bijuterie în stil neo-egiptean. Multă vreme abandonat, Cinematograful are ghinionul că e situat la Barbès, o zonă – pe bună dreptate – rău famată. Pe rue de Rennes se află cinematograful ce s-a numit o vreme Cosmos, unde se proiectau filme sovietice. Cînd am ajuns în 1991 la Paris am avut surpriza (neplăcută) să constat că era programat acolo un ciclu de filme consacrate lui Lenin. Cinematograful se numește astăzi l’Arlequin, așa cum îl botezase marele Jacques Tati, care a fost o vreme proprietarul sălii. Acolo am văzut peste ani – frumoasă revanșă – excelentul film german Good e Lenin. O sală magnifică este La Pagode, de pe rue de Babylone. Și ce poveste se ascunde în spatele ei! Unul din directorii marelui magazin Le Bon Marché (ce i-a inspirat lui Zola un roman), foarte înamorat de viitoarea lui soție, a decis să-i ofere drept cadou de nuntă o pagodă: una autentică, încât a fost demontată în Japonia și adusă, în 1896, la Paris. Loc de recepții mondene, pagoda devine cinematograf în 1931. Am văzut acolo – minunată coincidență! – filmul lui Peter Greenaway The Pilow Book, adaptare după Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shonagon. Un miliardar american a cumpărat recent sala și realizează ample lucrări de restaurare, pentru a-i reda frumusețea de odinioară.
Ceea ce este miraculos e că, în ciuda televiziunii, în ciuda internetului, majoritatea sălilor din ghidul Chenebault-Gausse continuă să existe. Ba chiar se anunță deschiderea iminentă a unei mari săli, ca pe vremuri mi-a venit să zic, Pathé Palace, în cartierul Operei. La Paris lumea merge la cinema. Dacă ar trăi, Bernard Natan ar fi fericit să știe asta și să afle că Pathé construiește o sală în genul acelora pe care el le inaugura cu Cinematograful Marignan.