Amintirile sunt o specie ingrată a memorialisticii, una care, prea adeseori, se dovedește a fi un amestec compozit și ambiguu între experiența personală și spusele altora. De aceea, a vorbi „din amintiri“ despre Nicolae Manolescu, la două luni de la plecarea sa, pare nu doar deplasat, ci și ușor necuviincios. Pe de altă parte, nici obstinația de a-i supune persoana și scrisul unei evaluări apăsat conjuncturale, pendulând între encomiastic și resentimentar, nu mi se pare a face servicii posterității sale, atât de brusc și dureros survenite. Postura cea mai favorabilă ar fi undeva la mijloc, deoarece niciuna dintre cele două abordări nu se poate sustrage, decât rareori, presiunii contextului și nu poate evita amestecul de lumini și umbre ce înconjoară o ființă, până de curând printre noi, să devină, fără voia ei, personaj. Unul care ar fi obligat să se înghesuie într-un contur dinainte desenat de penițe mai mult sau mai puțin ezitante, dacă nu de-a dreptul boante. Riscul de a-l metamorfoza într-o simplă fantoșă mânuită de sforile improvizate ori amnezice ale posterității e prea mare.
Și totuși, cum am putea vorbi despre personalitatea sa, pe cât de unitar-contradictorie, pe atât de copleșitoare, altfel decât apelând la ceea ce, vrând-nevrând, a devenit deja amintire?
Asemenea majorității celor care locuiau în provincie, l-am citit pe Nicolae Manolescu înainte de a-l întâlni în persoană. Iar de cunoscut l-am cunoscut, și l-am înțeles, doar după ce am putut asocia (și, câteodată, disocia) omul concret de omul de litere și, mult mai târziu, pe cei doi de omul public/politic. Astfel încât imparțialitatea de acum nu este altceva decât neputința mea de a face distincția între prezent, trecut și viitor, altfel spus o iluzie.
Trebuie să fi fost în vara lui 1972 când l-am văzut și l-am ascultat pentru prima oară. Eram într-o sală de pe Bulevardul Ana Ipătescu, unde „ispășeam“ ceea ce atunci purta numele de reciclare, mai târziu cel de perfecționare, iar azi cel, absolut rebarbativ, de training. Ne aflam la puțină vreme după Tezele din iulie, de tristă amintire, și se cuvenea să creștem „vigilența revoluționară“! În bănci, vreo treizeci-patruzeci de editori din toată țara (câțiva, printre care și eu, de la editurile recent înființate în provincie), unii mai tineri, alții cu stagii mai vechi și cu reputații profesionale bine așezate (Z. Ornea, Nicolae Gheran, George Pienescu, Georgeta Dimisianu, Mircea Ciobanu ș.a.). Se perindaseră până în acea zi tot felul de lectori, unii de „filosofie“, alții de estetică, alții de teoria și practica editării. Toți plini de bunăvoință și sârg.
Într-una dintre zile, mai spre amiază, ne-a fost prezentat un tânăr „cadru didactic“ la Facultatea de Filologie din București, care urma să ne vorbească despre „tendințele actuale din literatura română contemporană“. Bucureștenii de baștină, ori confrații clujeni mai călătoriți decât mine, îl cunoșteau, eu însă îi știam chipul doar din foarte puținele fotografii ce apăreau în presă. Îi citisem cronicile din „Contemporanul“, precum și Metamorfozele poeziei, Lecturi infidele sau Contradicția lui Maiorescu. Nu mă așteptam la o surpriză, cu toate că mai întâlnisem oameni stimabili care scriau bine și vorbeau ca vai de ei. Iar ceea ce m-a impresionat din prima clipă nu au fost alura sa sportivă, ținuta dezinvoltă, îmbrăcămintea vag nonconformistă ori părul des, destul de lung, prin care își trecea din când în când degetele, ci expresia feței și, mai ales, ochii de o mobilitate extraordinară, vocea, cu un timbru ușor voalat, și mâinile care se mișcau asemenea celor ale unui dirijor care nu indică tempourile, ci desenează albia pentru curgerea fluxului. A vorbit mai bine de o oră, fără nicio poticnire (și fără nicio raportare la Teze!), despre literatura contemporană, despre editori și uriașa (chiar așa a spus!) lor responsabilitate culturală, despre fals și verosimilitate în proză, despre originalitate și autenticitate în poezie, despre adecvare și onestitate în critica literară. Nu erau lucruri noi (pe unele le știam din cartea scrisă împreună cu Dumitru Micu), dar viziunea era proaspătă, cuvintele se legau firesc, ocolea cu dibăcie poncifele și locurile comune. Era stăpân pe sine, fără complexe, fără ezitări. E, de altfel, pecetea definitivă pe care această primă impresie a pus-o pe o vecinătate de idei și comportament intelectual care, iată, a durat peste o jumătate de veac.
În timp, s-au adăugat îngrijorările vieții și ale timpurilor, răspunderile liber asumate sau cele pe care i le-au încredințat compatrioții și confrații. Îndeosebi până în 1994, înainte de plecarea mea în Franța, și, apoi, după 2007, la întoarcerea în țară, au fost împrejurări în care întâlnirile noastre aveau înfățișarea unor „dezbateri“ ad-hoc, care transformau paharul de vin și priceperea culinară ale gazdelor în prilejuri de discuții și controverse de toate felurile, din care nu lipseau referințele la scrisul ori la comportamentul mai mult sau mai puțin public al confraților, la situația din țară, la ceea ce se petrecea în vecinătatea noastră. Gazde erau, mai de fiecare dată, bunii săi prieteni de atunci și, în fapt, dintotdeauna Mircea Zaciu și Augustin Buzura, nelipsiți din anturaj fiind Marian Papahagi, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Vartic, eu însumi. Nu lipseau glumele cu adresă la comilitoni, dar nici bancurile zilei, în care verva lui Marian Papahagi și râsul nostru instantaneu erau menite să mai acopere cu o poleială de derizoriu un prezent apăsător și parcă fără sfârșit.
Memorabile sunt, apoi, câteva întâlniri de după 1990. Una, din 1992, e legată de o călătorie pe care, alături de Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie, Ion Vartic, Eugen Negrici, Gelu Ionescu, am făcut-o la Paris, unde urma să participăm la celebrul Salon du livre, ce încă se ținea la Grand Palais. În avion stăteam pe scaune alăturate și am putut să vorbim nestingheriți. La un moment dat, s-a aplecat ușor și mi-a spus cu o voce abia auzită: „Știi, Vasile, m-am hotărât să candidez la președinția României“. Și a adăugat imediat: „Dar te rog să nu spui nimănui din cei de față“. Știrea nu era încă publică, iar eu nu-mi amintesc exact cuvintele pe care i le-am spus, dar sunt sigur că nu l-am descurajat. Și nici n-am spus altcuiva, deoarece în restul zilelor, foarte aglomerate și nu lipsite de surprize, nu a mai pomenit nimeni despre asta. Peste câteva luni, după ce l-am ascultat vorbind în fața unei săli arhipline la mitingul electoral de la Casa Universitarilor din Cluj, nu l-am mai așteptat pentru a-l felicita. O merita din plin, doar că lumea care-l înconjura (nu mai vorbesc despre cea care ar fi urmat să-l voteze) nu era a lui, a noastră și, de fapt, nici nu fusese vreodată.
Am parcurs, răsfoind pe îndelete, citind cu atenție sau recitind multe capitole din monumentala sa Istorie critică a literaturii române. E o carte pe care a scris-o nu cu tandrețe, ci cu afecțiune. Tandrețea poate fi conjuncturală, interesată, ingenuă ori complicată, dar afecțiunea e pasionalitate responsabilă, atașament motivat, durabil și necondiționat. Scriind cum a scris, a făcut el erori de apreciere, evaluări, subevaluări sau supraevaluări impardonabile? N-a avut întotdeauna dreptate scriind despre contemporani? Mulți au ridicat deja piatra și o vor mai face și alții, deoarece Istoria lui nu e una perfectă, iar „veacul înaintează“.
„Cei ce scriu literatură și cei care scriu despre literatură nu citesc și nu recitesc niciodată aceeași carte“, mi-a spus odată, pe când pregătea ediția a doua a Istoriei. Nu am cerut explicații, înțelesesem asta mai demult, o spusese el însuși apăsat de mai multe ori. Era, cum o reamintește pe coperta ultimă a ediției din 1997 (cea cu reproducerea litografiei Mâinile care desenează a lui Escher) de la Editura Fundației Culturale Române, „chiar sensul pe care-l dau istoriei literare: întâlnirea dintre scrisul singular și lectura multiplă“.
Ultima oară l-am văzut la „Gala poeziei“ de la Alba Iulia, în 2022. La sfârșitul ei, am făcut câțiva pași pe pavajul din jurul sălii. Mergea cu dificultate, era trist, îngândurat. L-am întrebat de ce nu se folosește de un baston. „Mă vezi tu pe mine sprijinindu-mă de un baston? Eu sunt un om liber!“ Era mai degrabă o izbucnire de orgoliu decât acceptarea unei evidențe. Apoi a continuat: „Am avut multe lovituri în ultimele luni: moartea fostei soții, moartea mamei Irinei, bolile mele…“
La Bookfestul din 2019, ne nimeriserăm să fim amândoi „promovați“ de aceeași editură: el, cu ediția a doua a Istoriei critice, eu, cu un volumaș de poeme intitulat Periscop. Înainte de a ne despărți, a luat din teanc un exemplar și, după ce a scris ceva, i l-a arătat lui Călin Vlasie, spunând: „Ăsta e pentru Vasile!“
L-am pus într-o pungă și nu l-am deschis decât după ce am ajuns la hotel. În colțul de sus scrisese doar atât: Lui Vasile Igna, cu afecțiune n. manolescu 13 XI 2019.