Un lirism deschis

Mihai Firică ne oferă un lirism cu apetența epicului. Gata a se nara pe sine narând lumea cu factorii acesteia abordați din diverse unghiuri, cu asocieri și disocieri care probează o continuă vitalitate. Efervescența de tip meridional, dispoziția de a se înfățișa cu o largă gesticulație precum în fața unui public prezumat îi dă măsura moral-stilistică. O curiozitate nesecată îl poartă dintr-un loc tematic spre altul, pe o cale s-ar zice fără popas, întrucât distanța dintre texte pare imperceptibilă așa cum e cea dintre melodiile de muzică ușoară ce se transmit în prezent la radio: „Din orașul răsturnat cad sori./ Inima ta e un animal cald ghemuit în brațele mele,/ noaptea e rece, are stele rotunde și palide,/ se desface în zeci de petale dimineața/ când nu ne mai știm numele/ și de ce, de când și ale cui sunt toate aceste fotografii/ din care ne privesc străini./ Înot într-o puzderie de cioburi strălucitoare” (Tu zâmbești doar seara). Sub semnul erosului avem a face cu un îmbelșugat amestec de factori înscriind un elan care nu-și exclude propria sa intensitate tangentă la durere, cu clipe de voluptate și de uitare extatică ce pare a nu-și putea fixa lesne termenii. Ființa se caută pe sine chiar atunci când starea în care se află dă impresia că ar fi atins plenitudinea: „M-am trezit și uitasem toate limbile pământului./ Asta mi se întâmplă de fiecare dată/ când nu te găsesc lângă mine./ Nu mă vei crede,/ privind în urma ochiului scurs și tot îmi pare firesc (…) Împachetez visul de insectă/ în mii de gesturi cu care vreau să te surprind” (Acolo unde nu te găsesc). Insațiabilă de experiențe care se revarsă peste limitele materiale, vizând un vid beatificant: „Dansator pe sârmă la ultimul pas,/ călător în neant./ Cad în vid./ Totul în jur e de revizuit,/ nu-mi vine ușor să vorbesc și să rescriu./ Cad și nu vreau să visez că mă ridic” (Ibidem). Secvențele unei învolburări emoționale se succed într-o mișcare nu o dată halucinant euforică, neezitând funebrele referințe precum un test al energiei cu care bravează imaginarul: „Oameni fără umbră/ te vor prețui mai mult decât banii lipiți pe frunte,/ tăcerea ta o vor coborî în mormântul cu gratii./ Hai în vagon, mi-au strigat,/ pe lângă gardul de sârmă ghimpată tiptil-tiptil/ braț la braț cu morții” (Ghetoul roz). Pe alocuri apare nostalgia unei retractilități domestice care nu are însă decât același rol de a releva neastâmpărul funciar al unui temperament. Inclusiv cu aluzii culturale: „N-ar strica să mai stau pe acasă,/ să aștept lipit de zid,/ să ascult ceasul mâncat de rugină,/ să aud cum se scorojesc amintirile pe chipuri bătrâne. Corul antic are o singură voce/ și mai multe limbi” (Povești pentru copiii neascultători). Nu de puține ori această nestăvilită revărsare de impresii care-și caută articulațiile multiple dorește un bilanț, dar în zadar. Șirul jubilant al imaginilor nu pare a avea capăt. O bucurie de a trăi conținută în exultanța expresiei: „Colecționez ficțiuni rafinate și istorii rătăcite,/ nu port vina și îmi retez limba în joacă (…) Sunt un pescar care așteaptă în tăcere./ O imagine ruptă de mine,/ purtată de ape din ce în ce mai adânci” (Inele de iarbă pierdute în oceane necunoscute). Confesiunile se prind într-un joc în care putem distinge câteva motive. De pildă, cel al poeziei aparent sacrificiale care în fapt nu e decât un drum la capătul căruia se găsește lumina inflorescentă: „Pâinea Soarelui este plătită cu argint și oase./ Ceea ce nu se vede în poezie/ sunt aripile rupte ale poeților,/ așezate în cruce./ Mi-au dat o bucată de pâine/ înainte de a mă naște./ În cele din urmă,/ după ce voi străbate deșertul gălăgios,/ fără să privesc în urmă/ am să găsesc lumina înflorită” (Pâinea Soarelui). Sau al neîntârziatei tranziții de la lecturile adolescenței la percepția realistă a lumii, însoțită de o melancolie bahică: „În noiembrie nu voi privi înapoi,/ inima îmi va fi surdă/ la strigătul cărților deschise în final,/ nu voi mai citi doar ultima pagină,/ așa am făcut toată adolescența.// Dar ce este cu lumea asta?/ Făcută din resturi,/ împachetată în grabă,/ un colet uitat în vagonul de marfă./ Hei, fără tristețe și melancolie,/ fără vodcă și poezie,/ zilele ar fi piroane bătute în palmă!” (Noiembrie. La final). De remarcat expunerea intimității cuplului într-un decor atent descris care constituie încă o probă a evaziunii din sine al lirismului tipic: „Te simt./ Tăcerea asurzitoare a dimineții,/ noaptea din care n-a mai rămas decât un ciob./ Recădem lent/ în cercul nostru de îndrăgostiți captivi./ Lătratul unui câine revenit acasă/ pe întuneric. Se imprimă în pereți./ Adorm abia în zori./ Zâmbetul metalic/ răscumpărat cu o monedă aurită/ pe care este gravat un cocoșat./ Foșnetul hainelor pe coapsele de gheață” (Vagonul cu vise). Uneori imaginea se restrânge geometrizându-se, simbol dur al materiei pe care sub diversele-i înfățișări o adoră eul liric: „Desenul a fost spart./ Cubul perfect îmi rupe unghiile,/ îmi strivește gleznele,/ imposibil de mutat din loc: o viață cu muchii drepte,/ sufletul-cub tot mai greu/ în care stă ascuns țipătul unei păsări oarbe” (Ai luat și aerul). În final autorul ia în vizor războiul din Ucraina, cu fiorul unei implicări în calitate de martor nemijlocit. Prilej, pe de o parte, de a-și mobiliza încă o dată narativul, pe de alta, de a-și extinde aria metaforică într-o nouă direcție. O prevalență a concretului transcris în cod apocaliptic dă acestui eveniment actual conturul corespondent. Limbajul bonom exultant devine unul patetic incriminator: „Căpcăunul înghite orașe,/ A prins în gheare cartiere întregi,/ sfărâmă în fălci case,/ teatre, blocuri și locuri de joacă./ A înghițit și noaptea.// Jurnalul Katiei l-am găsit căutând-o./ Are doar câteva file scrise,/ restul sunt smulse,/ altele lipite cu sânge./ Le dezlipesc tăcut,/ le memorez apoi rup totul./ Cărți poștale nescrise/ ard pe ziduri.” (Cărți poștale nescrise). Încă o dată lirismul în cauză își deschide dăruitor ferestrele spre lume.