Jurnalul ca exercițiu de stil

Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu a ajuns la cel de-al VII-lea volum, fără ca până acum formula lui să fi fost cumsecade definită de critica noastră. Dicționarul general al literaturii române nici măcar nu menționează acest aspect al creației sale, iar Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, apreciază favorabil și în trecere doar aforismele criticului, omițând și el bogata proză confesivă a acestuia. Eugen Simion, pe de altă parte, deși a acordat diariștilor români un întreg volum din sinteza sa fundamentală Ficțiunea jurnalului intim, îl exclude – probabil, dintr-o rivalitate critică greșit înțeleasă – tocmai pe autorul unuia dintre cele mai ample jurnale din literatura noastră.

Să-mi fie îngăduit deci să fac unele precizări cu privire la formula diaristică a lui Gheorghe Grigurcu, fie și cu ocazia apariției celui de-al șaptelea volum al Jurnalului său.

Avem de-a face, evident, cu ceea ce se numește un jurnal livresc. Aspectul cel mai surprinzător al însemnărilor lui Gheorghe Grigurcu este că ele nu sunt delimitate calendaristic, prin însemnarea zilelor în care scriitorul notează în jurnalul care, teoretic, ar trebui să dea seamă despre autorul său și despre lumea prin care acesta trece. Astfel, primul obiectiv al oricărei asemenea scrieri pare că este suveran ignorat.

La aceasta se adaugă o altă trăsătură evidentă: discreția celui care scrie. Niciun jurnal intim, probabil, nu spune tot adevărul – sau îl spune într-un mod convenabil autorului –, însă însemnările lui Gheorghe Grigurcu nu conțin nimic referitor la viața sa cu adevărat intimă, după cum el însuși mărturisește: „Un autor se cuvine să-și sustragă până la un punct sănătatea și boala conexiunilor mundane, să le abordeze în așa fel încât ele să devină un soi de obiecte votive dăruite divinității textului.“ Textul conține, prin urmare, observații și comentarii livrești, fragmente decupate din articole și cărți, aforisme (ale autorului și ale altor moraliști), precum și o serie întreagă de notații caracterologice atribuite unor heteronimi – cum ar fi A. E., Senectute sau Scriptor –, într-o succesiune care, deși întâmplătoare, are o vizibilă coerență.

Semn că ignorarea regulii calendaristice și discreția merg mână în mână, definind o poetică personală (și originală) a jurnalului intim. Pe care Gheorghe Grigurcu îl tratează nu ca pe un depozit a ceea ce nu încape în literatura de ficțiune, ci ca pe o operă în sine. Scrisă cu aceeași grijă față de stil – nici vorbă de acea „ignorare a gramaticii“ la care îndemna Stendhal, ca semn și atribut al autenticității – și cu trimiteri implicite la poezia și critica autorului. Care, să nu uităm, și-a exprimat în volumele de însemnări precedente atât pasiunea față de această modalitate confesivă, cât și mefiența față de criticii care o ignoră.

Cu alte cuvinte, dacă faptele, ființele și evenimentele cărora diaristul le face loc în pagină sunt cărți, articole, tipuri din viața literară, mai rar întâmplări de istorie literară, precum și nu puține observații și aforisme caracterologice, e limpede că avem de-a face cu un scriitor care și-a pus conștient viața socială între paranteze. Gheorghe Grigurcu pare că vrea să ne spună că este un om cu o biografie „de hârtie“, o ființă papivoră, pentru care ceea ce nu trece prin filtrul paginii scrise nici nu există cu adevărat. La fel de importantă mi se pare însă ideea jurnalului intim ca gen literar, al cărui stil – „travaillé à mort“, după formula lui Roland Barthes – îl transformă într-o subtilă proză de idei, vecină cu eseul moral, dar nu lipsită de figuri și siluete ale unor personaje schițate cu destulă pregnanță. Nu întâmplător, într-o altă notă, comentând retrospectiv jurnalul lui Radu Petrescu, criticul nu-și ascunde admirația față de acesta și vorbește chiar – lucru rar la Grigurcu – de o capodoperă a genului.

În afara acestei teme mari, a jurnalului ca operă literară în sine, paginile sunt pline de alte și alte subiecte, dintre care unele par a deveni, pentru un timp, interesante pentru diarist. În acest volum al VII-lea, de pildă, se poate remarca frecvența unor observații și note pe tema lingușelii literare, a infatuării ori a lăudătorilor de serviciu. „X merge pe lingușire, adică în conștiința sa pe fabulație“, notează sibilinic undeva, vădind prin anonimizarea lingușitorului interesul pentru mecanismul mental, nu pe portretistica defavorabilă pentru care sunt citite, de regulă, jurnalele intime. Iar în alt loc: „Un autor pompat cu elogii incomensurabile riscă a-și pierde și bruma de prețuire de care ar fi putut avea parte printr-o abordare decentă. Critica apologetică îl ucide. Astfel devine un soi de fantomă cu apucături urâte“. Putem atribui noi înșine identități concrete celor două personaje generice: pe Gheorghe Grigurcu îl interesează, cum spuneam, observația morală și, nu în ultimul rând, transformarea ei în text literar, scris cu pregnanță de letopiseț. Chiar când devoalează identitatea personajelor, observația caracterologică își păstrează portanța mult mai largă: „Mi-a relatat odinioară un redactor al României literare următoarea propunere pe care i-ar fi făcut-o Eugen Jebeleanu lui Geo Bogza: «Susține-mă tu să iau Nobelul, că și eu te voi susține anul viitor.» Mi-am amintit infatuarea dură, intratabilă a celui dintâi față de infatuarea oarecum conciliantă, ușor amabilă a celui de-al doilea…“. Nu putem vorbi de debellare superbos aici, și nici de „mica istorie anecdotică“. Împrejurarea narată în jurnal e cunoscută, semn că mai fusese povestită și altora: prețioase sunt cele două observații paralele privitoare la caracterul foștilor „pontifi roșii“, utile chiar unei viitoare istorii a literaturii române postbelice.

Îmi plac mult și citatele pe care diaristul le „pescuiește“ din cărțile, articolele și interviurile confraților români. Toate au miez și sunt, într-un anume fel, definitorii pentru cel/ cea care le rostește: „«Eu nu pot discuta polemic sau de la egal la egal cu oameni care nu au volume. (…) De aceea sunt uneori aspru cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, la Paris, că n-au avut cărți. Au debutat târziu în România cu cărți, mă rog, interesante: la Monica sunt mai degrabă cronici, la Ierunca sunt pamflete, uneori ignobile, atacă mari scriitori români fără să aibă dreptul și cu un limbaj suburban… Nu oricine are dreptul să atace pe prinți…» (Nicolae Breban).“ Altele sunt antologate în jurnal întrucât definesc, sub pana unui confrate, o direcție sau un moment în literatura română de azi, definiție cu care diaristul se află în consonanță: „«Cu generația 2000, intrăm pe un teren minat. Dacă îi avem în vedere pe criticii literari constatăm o situație aproape fără precedent. (…) Odată cu excluderea din preocupările criticii a întregii literaturi române anterioare, a apărut în viața literară o fractură. S-au format două tabere. Ceea ce a dus la o veritabilă bătălie între tineri și bătrâni. (…) Consecințele se dovedesc în zilele noastre mai grave ca niciodată. Prezenteismul (…) caracteristic douămiiștilor, absolutismul concepției lor conduc nu doar la ignorarea trecutului, dar și la negarea lui. Cei mai mulți dintre predecesori sunt dați, pur și simplu, uitării. Un asemenea fenomen n-a mai avut loc din anii 1950, când proletcultismul jdanovist cultiva ideea negării trecutului ca modalitate de ruptură. (…) Ca și realismul-socialist, actualul prezenteism nu se sprijină pe o literatură valoroasă, cu excepțiile de rigoare, și nu susține cauza unei reale înnoiri.» (Nicolae Manolescu).“ Ele, toate, aceste citate (și altele, similare) sunt o modalitate prin care prezentul relegat de perspectiva estetică a autorului se întoarce, discret, în pagină și ne oferă acea „ramă“ a vieții de zi cu zi, fără de care, totuși, cu greu am putea vorbi de un jurnal intim.

Întâlnim în pagină, desigur, și notații cu caracter „poetic“, fulgurații ale unor clipe de reverie în care autorul se scufundă din loc în loc: „La orizont, bivolii enormi ai norilor, cu musculatură letargică.“ Sau, de ce nu?, aceasta: „Picuri de sudoare au căzut în locul lacrimilor.“ Asemenea versuri strecurate în proza însemnărilor nu anulează însă greutatea de viață a altor note, care țin de etatea celui ce scrie și de limitele condiției umane: „Oradea: o rană pururi deschisă. Mutându-mă acolo, peste nu multă vreme, definitiv, oare o voi resimți astfel în continuare?“ Câteodată, o singură vocabulă îi reține atenția diaristului, deschizând un orizont al gândului pe care notația doar îl sugerează: „Batmofobie: teama de scări și rampe“. În fine, există și rare însemnări care spun (despre cel care scrie, se-nțelege) mult mai mult decât spun și decât și-ar dori, poate, acesta să mărturisească: „«În Occident n-am călătorit niciodată până în 1989», scrie cu o nuanță de regret Alex Ștefănescu. Subsemnatul n-a călătorit niciodată în străinătate până azi.“

Și acest volum al VII-lea de Jurnal al lui Gheorghe Grigurcu se citește cu totul altfel decât citesc, de regulă, însemnările intime. Proză de idei și eseu moral în fragmente, mozaic de viață și istorie literară și colecție de bizarerii din presa epocii, el este dincolo de toate un splendid exercițiu de stil. Mai exact, de topire și de metamorfoză a unei vieți de cititor impenitent, în rânduri de notație subtilă, scrise de unul dintre marii stiliști ai criticii noastre actuale.