Poeme de Liviu Ioan Stoiciu

Țicneală
Are lângă el o scriere neterminată. Bâiguie:
nu mi-e bine cu mine, încotro să o mai iau. Am tot încercat
o cale sau alta. Nu-s de nici un folos
desfătările…
Își reia în fiecare zi aceeași jelanie – nu-l ajută la nimic,
dar altceva nu știe
ce să facă. Lumea trece, el rămâne parcă neschimbat. Azi
a cumpărat un kilogram de cuie și a uitat la
ce-i trebuiau… Până să vină aici,
s-a enervat cu o gumă de mestecat lipită între striațiile
tălpii bocancului drept, culeasă de pe
stradă – nesimțiții!, a urlat de s-a speriat singur. După
care și-a amintit de ce-a auzit de la
preotul din colț: că toate gândurile perverse se nasc din
inimă. Bine că tot răul i se trage de la inimă,
nu de la țicneală. Își bate capul,
se apleacă – are
lângă el o scriere neterminată.

Bilet spre nicăieri
Puținul lui trăit, adunat într-o grămăjoară plutitoare, din
care ciugulesc lebede negre – pe lac,
în parcul Cișmigiu. Așa vede. Nu vede decât împotriviri.
Așa-și face simțită prezența.
Merge înainte pe alei, îl doare mijlocul, admiră florile,
le ia una câte una și le studiază de departe,
este pe aici atâta frumusețe care nu folosește nimănui la
nimic – sau poate se înșală, totul e să
înțelegi sensul în ceea ce este subtil… Important pentru
el e că așa se bagă singur în seamă,
încercând să gândească în profunzime. Simplă iluzie,
încet-încet i se scurge vlaga în pământ, nu
e decât pe post de paratrăsnet. Și cum nu are martori să
demonstreze că a trecut iar pe aici, venit
dintr-o altă conjunctură electromagnetică… Martori care
nu te lasă să duci la capăt o idee,
care te fură din ochi. Și nu te cred: ce ai mai văzut, ce ai
mai gândit – ai primit bilet spre nicăieri?
„Poate ți-au adus corbii de mâncare pe acolo, pe unde ai
fost“, ești luat peste picior. Și ridici
din umeri. Puținul tău trăit a
fost între timp, probabil, ciugulit în întregime de cele
două lebede negre… Ai
aceleași stări negative, deși încerci să le
ascunzi și bravezi, faci în continuare experimente pe tine,
pe fondul unui nou declin: unde vrei
să ajungi, de fapt? În străfundul agitat al minții. Ridici
iar din umeri, refuzi în general ideea că trebuie
să ajungi totuși undeva – unde să dai
socoteală. Deocamdată ai identificat nivelurile negative
inferioare…

Numai strâmbături
Floare de bostan, care îmi scoate ochii cu simbolistica
ei. Cu fața numai strâmbături – asta ești,
floare de bostan răsărită la
marginea pădurii, din amărăciuni. Atâta ce te fălești, ești
fără sex. Ba am sex, care nu te îndeamnă la
supunere. Smintito, nu simți adierea zborului sfinților pe
aici? Bineînțeles că o simt, e așa plăcută…
Numai să nu fie adierea morții.
Stăm în pridvorul chiliilor, la Mănăstirea Sihastru, privim
tânăra călugăriță cu veșmântul suflecat cum
cosește iarba – mai are puțin
și ajunge la tine, floare de bostan. Acum-acum. Dar eu nu
vreau să fiu cosită, vreau… „Cine
împlinește fructul, nu tu, Doamne?“ Adică, vrei să crești
mai departe și să fii bostan, bun de aruncat
la porci? Treaba
ta. Dai din cap: vreau să mă culegi
tu, la sfârșitul vremurilor – probă a deșertăciunii…

Pauză de istorie
Miros de jilav, veșminte care lucesc și cărți cu
viziuni de la începutul secolului 20,
plus perna pentru îngenunchere, pătată de sânge, în chilia
monahului Ignatie. Și pisici în fața ușii, care
prind șopârle fără picioare pe
malul lacului – ele îi recunosc lui întâietatea… Mai sunt
cinci zile din acest an, am fost
încercat de mari supărări și de aceea am simțit mari plăceri
și bucurii, spune, venind aici: o fi bine, o fi rău,
mintea îmi schimbă mereu impresia despre mine, Dumnezeu
e în afară, azi, nu înlăuntru, mâine își va inversa
iar polaritatea… Nu? Firele de păr alb au sedimentat moartea
fiecărei zile, codificând totul – deși totul e trecător.
Sunt 400 de ani de așezământ aici,
pierduți între frig și cald, între lumânările aprinse lui
Virgil Mazilescu și lui Daniel Turcea, la
cimitirul Mănăstirii Cernica, și lumânările stinse din
invidie de ceilalți. Nu a mai rămas nimic,
li s-au șters numele și de pe crucile de piatră, contăm
numai cât suntem în viață? Îmi
tot apare în fața
ochilor imaginea circuitului care se dezactivează – dar
și imaginea asta este o
necunoscută, care rămâne. Necunoscută
lângă necunoscută, aceasta e o simetrie de grup. Totul e
socotit o pierdere de timp și de memorie,
nu și pentru cei uitați prin case pustii… Vă dați
seama ce ar însemna să declare fiecare înainte de plecare:
îți dăruiesc ție, necunoscută, toate lucrurile mele
intime, puținele îndrăzneli
și melancoliile?
Stai liniștit, n-ar însemna nimic: ar fi încă o festă
jucată de simțuri… Ar fi o simplă
pauză de istorie.

Caut și nu găsesc
Ordinea n-a fost schimbată. Crucea asta a poetului
a crescut pe mormânt, altele ca ea
au scăzut – e de vină pământul, dacă a plouat, dacă a fost
secetă, dacă i s-a pus îngrășământ. Nu,
domnule, i s-a pus alt
postament de ciment… Sub cerul de grăsime? N-ai umor,
trebuie să recunoști. Mă simt neputincios și
ostenit, sunt descurajat de atâta căutare, privesc de sus la
vrăbiuțele de pe plajă cum ciugulesc din
porumbul fiert aruncat, dar nu găsesc nimic. Și caut… E
o înșelăciune la mijloc. Nu cuget. Totul
e o înșelăciune. Crucea
asta e de fier, nu e o putreziciune ca mine…
Își ridică ochii de pe harta pe care a
scris un poem. Un blestem, uite. Arată o altă cruce,
întărită cu pixul. Cu scopul să descopere
înșelăciunea. Azi, când lumea se preschimbă în cealaltă
lume. Când încep și nu se mai termină
îndoielile de adâncime, dureroase și nu-ți mai rămâne
decât să iei tranchilizante.

O suceală a minții
Pătruns de frig, privind tulburat de pe margine… Îi place
lumina călugărului din față, care bate toaca,
ar da orice să dea de gustul acestei
fericiri a lui. I se strânge inima, slavă cerului, i s-a pus
motorul interior iar în mișcare, nu mai tremură,
face fără să-și dea seama o suceală a
minții. Intră, stânjenit, între participanții la procesiune,
îi e rușine și nu înțelege ce caută acolo.
Acum se simte mai bine. S-a mai liniștit. De ce? E o bucurie
secretă, care îți vindecă supărarea și tristețea, aude
din spate. Aude și scrâșnetul
dinților. „Esențial este să atragem asupra noastră harul
Duhului Sfânt“… Nu, nu e aici locul lui. Iese
fugind din rând și nu se mai oprește decât pe o bancă liberă,
într-un scuar, își acoperă fața sub haină, are lacrimi
în gât, se îneacă. Foarte bine, abia așa
se răcorește, are sufletul prea plin… Orișice ar face, nu
ajunge nicăieri, de câte ori o ia la fugă, speră
că scapă. Are impresia că se eliberează așa de ceva viclean
din el, care se ține tare. Nu poate
scăpa însă de părerile de rău. Nici nu găsește
o mângâiere în asta. Că se jertfește pe altarul științelor
naturii. Ajuns la o vârstă, e convins că, în
fiecare zi, se strică.