De când eram mic mă fascinau aceste cuvinte. Premiul de Stat, ce putere are, ce prestigiu îți conferă și mai ales câți bani reprezintă? La bătrânețe m-am lămurit. În anii cincizeci ai veacului trecut acest premiu era ceva fabulos. L-au primit Aurel Baranga, Dan Deșliu, Zaharia Stancu, și încă cineva pe care l-am respectat foarte mult, Horia Lovinescu. Da, faimosul dramaturg a primit în 1955 acest premiu de 50000 de lei pentru piesa sa în mare vogă pe atunci Citadela sfărâmată. După care s-a făcut doi ani mai târziu și film, având în distribuție nume precum Finteșteanu, Gyorgy Kovacs, Marcela Rusu și alții. Lista e lungă. Mă întreb ce ar însemna piesa aceasta pusă acum în scenă de unul dintre cei mai talentați regizori de teatru, bunăoară Măniuțiu? Chiar? Ce ar însemna? Cum ar fi primită? Ce ar înțelege tinerii de până în 30 de ani? Îmi aduc aminte că în anii liceului când am citit-o împreună cu o altă piesă, Moartea unui artist, care făcea parte și din bibliografia obligatorie a elevilor din ultimul an, am fost cucerit de tensiunea dramatică, de personajele excelent conturate etc., etc… Acum reluând anumite secvențe, mi-e pur și simplu rușine de entuziasmul juvenil. Cum puteam fi atât de naiv? Cum să nu observ că e propagandă comunistă magistral deghizată pentru a-i seduce pe spectatori? Nu am observat fiind la rândul meu, mai mult sau mai puțin, îndoctrinat. Puștan, dar cu creierașul deja puțin spălat… Apoi m-am lămurit, dându-mi seama că Horia Lovinescu nu a fost doar o simplă unealtă a partidului comunist. Nici vorbă de așa ceva…
Timpul a trecut pentru a ajunge în anul de grație 1981 când Editura Albatros a lansat pe piață volumul Rimbaud, autor nimeni altul decât tot Horia Lovinescu. Evident, lectura aceea mi-a fost recomandată, poate altfel nu-i dădeam atenție. Efectul asupra mea a fost devastator. Din păcate, lucrarea respectivă, după 1989 de exemplu, nu a fost reeditată. Regretabil, dar mă întorc… Aproape involuntar m-am întrebat iarăși scandalizat: Cum e posibil? Cum e posibil ca un scriitor care face o asemenea exegeză a marelui poet francez, a nu se uita că Rimbaud-ul acesta a fost teza de licență a viitorului dramaturg, deci cum e posibil ca peste zece ani să scrie piesa amintită? Desigur, nu mai e loc de mirare în lumea asta. Câți autori nu au lăudat regimul după care, la momentul oportun, au schimbat macazul și au trecut în barca, Doamne, supraaglomerată a anticomuniștilor! Foarte mulți, numai că Horia Lovinescu este un caz special.
Se știe, Citadela sfărâmată reprezintă o familie pe care vremurile noi o spulberă. Unii sunt închiși, alții dau în mintea copiilor, alții își iau zilele. Aceste trei cazuri sunt prezente în piesă. Dar, ha, ha, sunt și cei cu vederi largi, care înțeleg sensul progresului și binefacerile revoluției și, logic, se supun puterii populare din adâncă convingere. Dar aici, după părerea mea, apare un caz cumplit de masochism. Horia Lovinescu își ia în derâdere și-și caricaturizează propria personalitate care în 1945 scrisese Rimbaud. Nu a funcționat doar comanda partidului, ci mult mai mult. Personajul negativ din piesă este Matei, un scriitor de un ridicat nivel intelectual, cu o viziune mistică asupra universului, care crede în ideile platoniciene și detestă lumea în care e condamnat să trăiască. În piesă apare însă într-o lumină jalnică. Probabil, niciun autor nu ar fi fost în stare să efectueze o asemenea diabolică pervertire. Cei care nu știu sau care au uitat ar trebui să știe sau să-și aducă aminte că Horia avea un frate, Vasile Lovinescu, mai în vârstă cu 12 ani decât el, care după tot ce a scris poate fi socotit chiar modelul lui Matei, personajul din piesă. Iată cum se complică lucrurile. Horia Lovinescu nu a făcut ce a făcut pentru a fi neapărat pe placul puterii. Era invidios pe fratele său și astfel ajunsese să se urască și pe sine, pentru că nu mai e cel care a fost spre deosebire de fratele care rămăsese același. Nu cred că forțez lansând o asemenea idee. Fiecare dintre noi, cunoscându-se cât de cât, își dă seama când urcă și când, dimpotrivă, coboară. Nu e greu să privești în tine însuți și să-ți observi declinul după cum nu poți să nu te bucuri când simți că sufletul se înaripează. Așa a fost și cu Horia… De aceea l-a aruncat pe personajul Matei în iadul alcoolismului și până la urmă a făcut din el chiar un sinucigaș. Și cu toate acestea, grație unei interpretări bune, personajul negativ poate exprima un tragism față de care marșul pionieresc din finalul ecranizării e tot ce poate fi dezgustător. Horia Lovinescu a înțeles că asta e portița de salvare pentru ca piesa lui de teatru să nu fie întru totul odioasă. Și într-o oarecare măsură a reușit. Așadar, cu o mână înhăța Premiul de Stat, dar cu cealaltă, pe furiș, își ștergea lacrimile, fiindcă nu mai putea fi ce a fost. Este acesta un bun exemplu al dualității căreia, uneori fără voia noastră, îi cădem victimă.