Când Kremlinul a decis să invadeze și să aneantizeze Ucraina, a pretins că liderii de la Kiev sunt neo-naziști și că intenționau să atace Rusia. Putin și ai lui au adoptat așadar postura victimei care se apără de dușmanul extern. Este unul din multele exemple pe care le dă Pascal Bruckner în noua sa carte Sufăr deci exist (Je souffre donc je suis, Ed. Grasset, 2024). Victimizarea, spune el la un moment dat, pregătește și justifică atitudinea belicoasă: cu cât te lamentezi și te înduioșezi în ce privește persoana ta, cu atât te simți mai îndreptățit să-i pedepsești pe cei pe care îi consideri inamicii tăi. Lumea de astăzi e plină de martiri, de nefericiți și de persecutați. Minoritățile în primul rând, minoritățile sexuale și etnice, apoi cei care cer reparații și despăgubiri întrucât pretind că sunt urmașii sclavilor sau ai populațiilor ce au fost colonizate. Secolele XIX și XX aveau cultul eroului: secolul nostru are cultul victimei.
Până și școala ar fi devenit, se zice, spațiul unei violențe intole rabile: ni se spune că nu tre buie să-i traumatizăm pe copii cu note, cu teme pentru acasă, să pro movăm în schimb „modelul finlan dez“: școala tre buie să fie pen tru copii o joacă. La care Andrei Pleșu a dat o replică memo rabilă: „bun, și când copiii vor să se joace, unde se duc?“. Ne-am in stalat, spune Bruck ner, într-o cultură a facilității, incom patibilă cu disciplina învățării și a cercetării. În schimb, suferința este vandabilă: nenumărați sunt autorii care își povestesc viața insistând asupra loviturilor sorții, a abuzurilor sexuale, a copilăriei trăite în sărăcie extremă. Mass-media promovează senzațio nalul sordid: crime, violuri, agresiuni, atentate, reglări de conturi etc. Corectitudinea politică și apoi ideologia woke au impus conceptul de micro-agresiune, ce vizează orice remarcă, în aparență anodină, privind numele sau identitatea cuiva. Rama Yade, fostă secretară de stat sub președinția lui Sarkozy, a descoperit recent că a trece pe lângă statuia lui Colbert, autorul Codului negru care își propunea să legifereze relațiile dintre stăpâni și sclavi, constituie o micro-agresiune (soluția? demolarea statuii). Au apărut mulți experți în „ofensologie“ care îi cenzurează pe clasici, cenzurează filmele, vânează ideile sexiste sau rasiste. În anii 1990 „Dieters United“, asociațiile de protecție a obezilor, au organizat proteste la San Francisco împotriva difuzării unui film de Disney, ce conținea o secvență celebră, dansul hipopotamilor îmbrăcați cu fustițe de balerine. O problemă care a apărut în anii din urmă și care dă multe bătăi de cap este modul de semnalizare a toaletelor: cum să facem ca să nu perpetuăm prejudecăți sau să discriminăm anumite categorii de persoane? Tendința este de a șterge diferențele dintre sexe și de a instaura ceea ce cineva a numit „paritatea urinară“. Orice grup, orice comunitate, orice minoritate poate astăzi să se revolte în numele dreptului la imagine și să se victimizeze, cerând reparații morale, dar mai ales materiale.
Mizerabilismul îi caracterizează și pe extre miștii de dreapta și de stânga. Referința la nazism a devenit o constantă. Antifasciștii, socotind că se află de partea bună a baricadei, le interzic altora dreptul la cuvânt. Postura de victimă apare în cele mai neașteptate situații. Annie Ernaux, laureată a Premiului Nobel, pretinde că scrie pentru a-și „răzbuna rasa și sexul“ și pentru a corija „nedreptatea socială a nașterii sale“ (provine dintr-o familie de muncitori). Se vede drept o „transfugă de clasă“, o „imigrantă din interior“ care a refuzat bunăstarea clasei dominante (recunoaștem aici conceptele lui Bourdieu). Discursul acesta continuă și după ce autoarea primește premiul, cunoaște tiraje impresio nate ale cărților sale și primește onorarii pe măsură. E mai valorizant însă să pozezi în oprimat, în disi dent, chiar și atunci când ești un privilegiat. Există, apoi, oprimații profesioniști, al căror statut se transmite din generație în generație. Dacă ești alb rămâi un dominator pe viață, dacă ești negru, chiar dacă ai o stare materială foarte bună, ești un dominat. Suferința, comentează Bruckner, e o rentă de care beneficiază și urmașii tăi. Victimizarea se moștenește, e ca un titlu de noblețe. Discriminarea pozitivă, în ce privește minoritățile, arată că suferințele din trecut valo rează mai mult decât realizările din prezent.
Între diferitele categorii de victime se naște o concu rență feroce. Potrivit mili tanților Black Lives Matter, între 1619 și 1861 au fost uciși, de către negustorii de sclavi, peste 35 de milioane de negri. Liderul afro-ame rican (și neo-nazist) Louis Farrakhan declară că Holocaustul negrilor a fost de o sută de ori mai rău decât Holocaustul evrei lor. Rușii au mărit de mai multe ori, de-a lungul anilor, cifra victimelor din Al Doilea Război Mondial; dacă istoricii estimează că în Rusia sovietică au fost 27 de milioane de vic time, propaganda Kremlinului vorbește de 42 de milioane. Această cifră (neverificabilă) e menită să inducă occidentalilor ideea superiorității politice și morale a Rusiei (de unde și glorificarea „Marelui război de apărare a patriei“, cu ignorarea rolului Americii și al Marii Britanii în înfrângerea nazis mului). De aici decurg două consecințe: minimalizarea (și relativizarea) Holocaustului, pe de o parte, pe de alta escamotarea altor genocide din epoca mo dernă, cel al armenilor de către turci sau cel din Rwanda. Războiul dus de Israel în Gaza a provocat o inversare a valorilor, israelienii fiind comparați cu naziștii, concomitent cu ignorarea atrocităților comise în 7 octombrie de către palestinieni. Referirea la victimele nazismului marginalizează victimele comunismului, ca și cum unicitatea Holocaustului ar interzice comemorarea altor crime în masă. Să fie oare unele victime mai victime decât alte victime? E absurd, răspunde Pascal Bruckner, memoria trebuie să se sprijine pe faptele istorice și nu să stabilească ierarhii aberante.
Pasionantul eseu al lui Pascal Bruckner trece în revistă și alte zone în care statutul de victimă aduce profituri, nu numai simbolice, surprinzătoare. De altfel subtitlul cărții este Portret al victimei ca erou. Eroi care își acordă ei înșiși certificate de eroism.