S-a vorbit adeseori despre radicalismul Istoriei civilizației lui E. Lovinescu. Critica naționalistă, poporanistă, nostalgică după un trecut idealizat și irigat de o amplă mitologie pur imaginară, s-a ridicat împotriva a ceea ce era, în realitate, un deziderat legitim de a depăși formulele civilizaționale pe care mersul istoriei le-a condamnat la caducitate. Nu vom întâlni pe tot parcursul demersului lovinescian o afirmație de radicalismul celei a lui G .
Ibrăileanu. Acesta susținea, în Spiritul critic în cultura românească, că întreaga noastră cultură a fost o vastă tabula rasa, în care creația, atât cât s-a manifestat, n-a stat niciodată pe picioare proprii, ci s-a îndatorat, asemeni consumatorului sărac din zilele noastre, la marile „bănci“ ale planetei. „Românii, care n-au creat aproape nimic“, afirma Ibrăileanu, „au împrumutat aproape tot“ .
Nimic mai străin de filosofia lui E. Lovinescu. Rostul incursiunilor temporale din Istoria sa e tocmai de a evidenția existența unei tradiții suficient de solide pentru a merita ca, pe baza ei, să se construiască un edificiu modern .
Faptul că un popor care vorbea o limbă latină a trăit într-o strânsoare slavă nu putea, desigur, să nu-și pună amprenta pe existența sa — inclusiv în ceea ce privește un anumit refuz de a accepta influențele venite din exterior .
Această stare de fapt a suferit modificări începând cu secolul XVI, chiar dacă ele au fost episodice și n-au vizat aproape niciodată profunzimile. Abia începând cu secolul XIX apar semnele unui proiect limpede articulat de occidentalizare. Lovinescu percepe procesul nu neapărat în termenii unei evoluții firești, ci ai unei molipsiri benefice, produse prin intermediul generației pașoptiste, „virusată“ de ideile achiziționate — uneori în formule distorsionate — în Occident .
În momentul de față, când problema sincronismului a fost absorbită nu doar cu naturalețe, ci și cu un fel de rapacitate și o viteză explicabilă prin îndelungata amânare a ecloziunii conceptului, provocările nu sunt mai puțin radicale. Acum un secol, E. Lovinescu avea o noțiune clară despre ce înseamnă sincronizarea cu Occidentul. El gândea în termenii burgheziei liberale a vremii. Acțiunea politică și socială a acesteia nu reprezenta decât o aducere la zi, într-o îmbrăcăminte mai sofisticată, a teoriei formelor fără fond a lui Maiorescu. Altfel spus, mai întâi era necesar să se creeze cadrul ideatic necesar, adică mentalitatea pe baza căreia să se pregătească a doua etapă, aceea a radicalizării proceselor economice și sociale, de strictă observanță occidentală. Astăzi, când Vestul e fărâmițat din punct de vedere ideologic, e aproape imposibil să mai poți discuta de o sincronizare reală și relevantă .
Chestiunea fundamentală rămâne aceea a elitelor. În 1924, era posibil ca o grupare bine organizată să mobilizeze o întreagă societate pentru a-și impune ideile susținute de ea .
Câmpul de acțiune era nu neapărat gol, cât însetat de noutate. Chiar dacă unele ideologii se manifestaseră deja cu violență, și de la stânga, și de la dreapta spectrului politic, exista încă o aurea mediocritas (în sensul originar, horațian, al cuvântului), capabilă să asigure acel uluitor progres economic din perioada interbelică, deși avertismentele de genul celui al lui William Butler Yeats, „the centre cannot hold“, se auzeau abundent și alarmant. Aici, în fanta luminoasă ivită între contrarii întunecate visa Lovinescu plasarea pe orbită a civilizației noastre. El ignora dinadins contradicțiile din societățile occidentale, pentru a reține elementele folositoare pentru propria noastră integrare și pentru avantajele indiscutabile ce proveneau din ea .
Mai e posibil astăzi o astfel de raportare? Probabil că nu .
Ultimele trei decenii ne-au făcut martorii unei atomizări ideologice fără precedent în istoria Occidentului .
Efectele ideologice ale celui de-al Doilea Război Mondial se resimt astăzi cu o acuitate pe care în anii 1950-1960, când au predominat consecințele dezastrului economic, nu o percepea aproape nimeni. În vremea Războiului Rece, taberele s-au situat pe poziții ireconciliabile fără a-și face iluzii una în privința celeilalte .
Mișcările de eliberare colonială au jucat un rol decisiv în reconfigurarea tabloului ideologic global. După previzibila și inevitabila prăbușire economică a țărilor aflate sub dominație imperialistă, remarcăm astăzi o revenire spectaculoasă a unora dintre ele pe harta prosperității. Cum a fost asta posibil? Ce forțe latente existau în acele societăți pentru a le propulsa în zone de civilizație pe care, în urmă cu o jumătate de secol, nici măcar nu și le puteau imagina? Răspunsul la întrebare e pe cât de simplu, pe atât de tulburător: răsturnarea s-a produs pentru că, de data aceasta, colonizarea economică a fost premersă de o colonizare ideologică. Lungile decenii de susținere militară și propagandă comunistă a Uniunii Sovietice în așa-zisele țări din „Lumea a Treia“ și-au făcut datoria. Regimurile (în general militare sau de mână forte) ajunse la putere s-au dovedit a fi atât de corupte, încât au acceptat de bunăvoie ca bogățiile țării să intre, prin metode cât se poate de „pașnice“, în mâinile unor țări precum China, Uniunea Sovietică ori Turcia (despre rolul și influența acesteia în Africa se vorbește extrem de puțin). Nu mai are cine protesta, deoarece militanții „patrioți“ (și „suveraniști“, ca să folosesc un cuvânt aflat azi pe buzele tuturor) sunt aliații noilor colonizatori. Aroganța occidentală s-a dovedit perdantă acolo unde șiretenia marxist-leninistă își ia, sub privirile unui Occident uluit, partea leului .
Așadar, cu cine se sincronizează astăzi România? Cu țări unde ecologismul ideologic face ravagii, distrugând cu bună-știință economii naționale în numele luptei împotriva poluării pe care o duce doar Vestul, în timp ce marii, giganticii poluatori China și Rusia refuză cu încăpățânare să semneze orice pact privind reducerea substanțelor dăunătoare pentru planetă? Prin anii 1930, Cioran spunea că eterna obsesie a românului era „cum iernăm?“ Prea puțini oameni își puneau problema sincronizării cu (sau, cum se spune azi, „a aderării la“) valorile europene. Pentru ca un proces politico-economic să aibă succes, el trebuie să fie îmbrățișat de o largă parte a populației. Se întâmplă asta în România acestui moment? Norocul nostru e că suntem solid ancorați prin Constituție, legi și tratate internaționale de partea democratică și prosperă a globului pământesc. Cu toate acestea, oferta de idei (pozitive și negative, pacifiste și belicoase, adevărate și mincinoase) e mai bogată ca oricând. Deși nu se mai pune în mod serios chestiunea schimbării direcției, există nenumărate situații primejdioase pentru democrație care, vrând-nevrând, trebuie luate în considerare. Trăim o vreme a diversiunilor și a otrăvurilor subtil distilate. S-a făcut multă zarvă legată de intrarea omenirii într-o etapă a post-ideologiilor, într-o eră a post-istoriei și în zona post-adevărului. Ideologiile n-au fost nicicând mai prezente în viața omului obișnuit, iar istoria continuă să-i joace renghiuri dintre cele mai tragice. Războiul din Ucraina și nebunia din Fâșia Gaza sunt doar două manifestări de-o supremă cruzime din seria de dificultăți pe care omenirea încă le are de înfruntat. Deocamdată, în prim-plan au ieșit actorii de mâna a doua, cum e Rusia. Ne putem întreba ce se va întâmpla când scena războiului va fi ocupată de coloși precum China ori Statele Unite .
Marea noastră provocare, în clipa de față e, așadar, post-sincronizarea. Care sunt valorile occi dentale pe care ni le-am dori cu adevărat? Sigur, grija de căpătâi ar trebui să fie să nu con – fun dăm un tunel fără ieșire cu altul. Pros – peritatea economică nu este — după cum s-a dovedit în nenumărate cazuri —, și un garant al libertății. E în avantajul nostru să optăm pentru acea parte din lumea angloamericană aproape îngenuncheată de mișcările de extremă stângă, mai virulente astăzi decât au fost oricând în istorie? E. Lovinescu a intuit și a descris pericolul unei lumi construite după chipul și asemănarea elucubrațiilor lui Marx .
Ca intelectuali, de unde ne luăm lumina (veșnica noastră dilemă… sincronistă)? De la universită – țile americane din Ivy League, veritabile cui – buri de propagandă stalinistă? Suntem pre – gătiți pentru radicalizările pe care le vedem azi în campusurile și pe străzile din Occident? Vom importa și noi mișcările violente de protest în care se cere raderea de pe fața pă – mântului a orașului Tel-Aviv și aruncarea evreilor în mare? Vom vedea cum, în fața amenințării cu represalii, conștiințele cândva clarvăzătoare și energice se vor uita, înfricoșate, în altă parte, refuzând să mai facă distincția dintre curaj și lașitate, dintre sus și jos, dintre lumină și întuneric? Dacă da, nu acesta a fost proiectul lovinescian .
Nu iau în seamă contra-modelele propuse, cu o virulență neobosită, de țări precum Rusia, China și Iran. În sfera lor de influență nu se intră niciodată de bunăvoie, ci doar ca urmare a războaielor sau a cine știe ce catastrofe istorice. Faptul că ideologia lor revanșardă, autoritaristă, dictatorială are anumite ecouri în sfere marginale ale societății reprezintă doar un fenomen de orbire trecătoare a unor intelectuali sau o maladie care, într-un fel sau altul, va fi absorbită de forțele regeneratoare ale societății. Cu toate acestea, din vastul efort de sincronizare nu lipsește un element neliniștitor: lumea în care ne-am propus să intrăm acum treizeci de ani, cu o voință impresionantă și o urmărire a țelului demnă de toată admirația, s-a schimbat radical. Nu putem spune că ea a dispărut, dar nu mai constituie, în marile centre de putere, linia de forță. Detalii îngrijorătoare și tendințe frisonante arată că Europa viselor noastre s-a săturat de sine și se metamorfozează în alte formule, în care nu e nevoie de multă perspicacitate să identifici germenele falimen – tului .
Prin urmare, s-ar putea să trăim, fără să fim pe deplin conștienți de asta, un proces de sincronizare cu o Europă care nu mai există așa cum o visam. Altfel spus, idealul nostru a rămas același, pe când inspiratorii și inventatorii lui l-au abandonat ori sunt pe cale să-l abandoneze. Ceea ce ne condamnă la un straniu fel de retro-sincronism, la identificarea cu un model care a asigurat măreția Europei și a Emisfere Vestice, dar pe care locuitorii acelor zone ale lumii par deciși să-l distrugă. Poate vom avea norocul să apară un nou E. Lovinescu, dotat cu un geniu la fel de sclipitor, pentru ne arăta drumul de urmat în această paradoxală și derutantă suită de desincronizări ale sincronizărilor .