Ca absolvent al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, nu am avut șansa de a-l avea profesor pe Nicolae Manolescu, prestigiosul om de cultură care a dominat viața literară românească mai bine de o jumătate de veac. Cum destinul m-a purtat pe la Satu Mare și Baia Mare, întâlnirile mele cu autorul Istoriei critice a literaturii române au fost mai mult livrești. Acest lucru nu înseamnă însă că au fost mai puțin profitabile. Personal, l-am întâlnit doar de câteva ori. De cele mai multe ori la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Așa s-a întâmplat și la ultimele alegeri. Când a împlinit 80 de ani, am izbutit să îl aducem la Satu Mare, unde l-am sărbătorit în redacția revistei „Poesis“. A venit însoțit de un grup de redactori de la „România literară“ și de alți scriitori care îl prețuiau. Am avut ocazia să constat autoritatea extraordinară de care se bucură în rândul confraților anul trecut, la colocviile consacrate romanului de la Alba Iulia. Pretextul dezbaterilor a fost oferit de cunoscuta lucrare a lui Milan Kundera, Arta romanului. Foarte atent la comentariile făcute, profesorul nu ezita să intervină ironic în cazul comunicărilor mai puțin reușite. Relația era într-adevăr aceea dintre un remarcabil maestru spiritual și un numeros grup de discipoli. Cum subiectul mă pasiona de multă vreme, nu mi-a fost greu să schițez un tablou al metamorfozelor prin care a trecut romanul european. Discursul meu a reușit să convingă, motiv pentru care mi s-a propus să colaborez la „România literară“. Desigur, o asemenea ofertă generoasă nu putea fi refuzată. În finalul discuțiilor, nu m-am sfiit să pun și eu câteva întrebări. Ele vizau, cu predilecție, Arca lui Noe, acest studiu de referință privind condiția romanului românesc. M-a interesat felul în care Nicolae Manolescu vedea această lucrare la o distanță de peste patru decenii. Dacă azi ar propune alte perspective în abordarea problemei. Răspunsul a fost că nu ar schimba tipologia, poate ar mai adăuga o serie de noi titluri la cele comentate odinioară.
Pentru mine, Nicolae Manolescu a însemnat un imens tezaur spiritual concentrat într-o bibliotecă. Cu alte cuvinte, a fost mai mult un personaj livresc, ce trăia prin cărțile sale. A fost întruchiparea supremă a criticului literar autohton. Ca cercetător al romanului, am descoperit în Arca lui Noe o lucrare majoră. Studiul m-a ajutat enorm la începutul anilor 1990, când mi-am redactat teza de doctorat consacrată Poeticii romanului românesc interbelic. Alături de o altă carte importantă, dar cu un destin mai puțin norocos. Este vorba despre Vârstele romanului (1992) de Liviu Petrescu, reeditată ulterior sub titlul Poetica postmodernismului.
Arca lui Noe rămâne o lucrare de referință prin perspectiva pe care ne-o propune asupra evoluției romanului românesc, prin subtilitatea și profunzimea analizelor, dar și prin tentativa de a realiza o tipologie a romanului românesc. Lucrarea se dovedește remarcabilă deja prin studiul introductiv în care se rezumă întreaga istorie a romanului. Autorul atrage atenția asupra faptului că, la noi, familiarizarea publicului cu romanul nu s-a făcut cu primele creații autohtone, ci chiar mai repede, prin intermediul traducerilor. În plan european, secolul al XIX-lea a fost un veritabil paradis al romancierilor. Acest „eden“ al romanului occidental a influențat puternic și literatura română, o literatură din care lipsea tradiția acestei forme literare proteice. Abordând problema originii romanului românesc, Nicolae Manolescu atrage atenția asupra unui fapt insuficient luat în considerare, acela că romanul autohton: „a luat naștere din modelul oferit de acela apusean și s-a împământenit, întrucât răspundea gustului nobilimii «de seconde classe», al burgheziei mijlocii și chiar mici, care formau după 1848 principalul public“. Căutând sursele autohtone ale speciei, Nicolae Manolescu constată că „nici literatura cronicarilor, nici folclorul, nici chiar romanele medievale (așa-zisele «cărți populare») n-au cum să explice Manoil ori Misterele Bucureștilor. Noi astăzi putem vedea în Istoria ieroglifică un fel de roman, dar Ion Ghica copia Istoria lui Alecu după Jérôme Paturot à la recherche d’une position sociale, iar Kogălniceanu urma îndeaproape pe Balzac și pe George Sand“. Aceasta, deoarece originea romanului românesc nu se găsește nici în variantele desacralizate ale miturilor, nici în epopeea antică, ci în romanul apusean. Chiar dacă tradiția nu a jucat un rol important în impunerea romanului autohton, traducerile, în schimb, au stimulat scrierea operelor originale și au influențat în mod decisiv apariția romanului românesc.
Preocupat de literatura fantastică, nu puteam ignora opiniile reputatului critic asupra genului. Nicolae Manolescu a fost mai puțin preocupat de narațiunile fantastice și de literatura S.F. Cu toate acestea, în volumul Julien Green și strămătușa mea (Teme, 5) există un interesant eseu care demonstrează faptul că exegetul nu a fost indiferent la problemele fantasticologiei. În 1983, a redactat introducerea la antologia Récits insolites alcătuită de Annie Bentoiu pentru Editura Minerva. Criticul recunoaște însă că problema fantasticului și a unei posibile definiții a acestuia l-a preocupat de mai mult timp. În a doua jumătate a anilor 1970 a publicat, în revista „Convorbiri literare“, articolul intitulat Cap sau pajură, reluat, într-o formă modificată, în volumul al III-lea din Arca lui Noe, dar și în Teme, 5.
Spre deosebire de alți exegeți, Nicolae Manolescu nu își pune problema naivă a existenței literaturii fantastice, ci se întreabă în ce constă literatura fantastică românească și care sunt textele reprezentative. Ignorând în mod surprinzător contribuția romantismului la evoluția genului, criticul menționează faptul că fantasticul apare și se dezvoltă strâns cu realismul și că primele creații reușite apar la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prima capodoperă a genului este considerată narațiunea La Hanul lui Mânjoală de Caragiale, publicată în 1898. Criteriul minimal al fantasticului este văzut în obligația asumată de către scriitor de a propune o modalitate de lectură care să nu fie nici poetică, nici alegorică. În viziunea criticului, nu există fantastic fără complicitatea ludică dintre autor și cititor. Dar iată cum sună definiția dată de autorul Istoriei critice a literaturii române: „Fantasticul e un joc de-a neverosimilul, de-a straniul, de-a insolitul, de-a coșmarescul: dar, în mod esențial, un joc“. Pornind de aici, scriitori precum Gogol sau Kafka nu țin de sfera fantasticului, după cum nu este considerat autor fantastic nici Urmuz. Comentând observațiile pertinente ale lui Roger Caillois și ale lui Tzvetan Todorov, exegetul remarcă faptul că jocul cu misterul apare altfel în nuvela fantastică decât în basm. Narațiunea fantastică se întemeiază pe ruptură, pe incertitudine, pe perplexitate, în timp ce basmul mizează pe acceptare, pe o încredere naivă.
Criticul observă faptul că cele mai multe dintre definițiile moderne ale fantasticului încep prin a-l disocia de noțiuni înrudite precum: feericul, straniul, oniricul, ficțiunea științifică, alegoricul și poeticul. Apoi reține uimitoarea capacitate a fantasticului de a se dezintegra în elemente vecine sau asemănătoare. Nu întâmplător, un cercetător precum Tzvetan Todorov plasează fantasticul la jumătatea drumului dintre straniu și miraculos. Eseul se încheie cu tentativa de a formula o nouă definiție a genului: „Fantasticul nu este altceva decât armistițiul fragil între forțele imaginației și forțele logicii, pe care atât declararea războiului, cât și încheierea unei păci adevărate l-ar periclita și distruge“.
Începute cu multe decenii în urmă, sunt convins că dialogurile mele livrești cu Nicolae Manolescu vor continua în aceeași manieră profitabilă.