Simon închise ochii și aproape auzi cum îi sfârâie genele. Aerul se încinsese ca într-un cuptor, știa că, dacă ar fi deschis ochii, ar fi constatat cum toate lucrurile încep să tremure tivite pe margini de spuma transparent-incandescentă a căldurii. Simțea cum arde până și pânza groasă a șezlongului de pe spatele lui. Era clar: arșița îl învinsese definitiv, fără eventualitatea niciunui armistițiu. Dar el nu se dădu bătut. Deliberat, se lăsa cotropit de violența toridă a acelei după-amiezi, ca într-un experiment de laborator despre excesul caloric la care poate fi supus corpul omenesc. Deja era curios să vadă ce avea să urmeze, de aceea, era hotărât să nu se mai ridice. Se osificase acolo, ca o mumie, uscată și coșcovită în curbura spătarului. Ca într-un ritual sălbatic. Clar. Ireductibil. Indiscutabil. Cana cu ceai stă alături, în dreapta, pe un scaun vechi. Are scheletul de lemn negru, lăcuit și cu șezutul în formă de cerc din împletitură de bambus, încă rezistent, căci e scămoșat doar în câteva locuri, pe margine. Rețeaua e foarte strânsă, iar, prin spațiile mici, romboidale, soarele pătrunde și preia formele, așezându-le pe bătătura uscată, tot în interiorul cercului („precum în cerc, așa și pe pământ!“), țesătura de umbre și lumină semănând cu un crâmpei de formă circulară dintr-o velitoare țărănească. La mijlocul cercului, ca o gaură perfectă, neagră, umbra cănii, ca și cum ar fi fost decupată din frântura de scoarță.
Dar, deși închisese ochii, soarele continua să-l urmărească, jucând de colo-colo, ca o mărgea de lumină ce-i alunecase pe sub pleoape și i se lipise de globi. În același timp, își dădu seama că obsesia lui sonoră, câinele din curtea de alături, dispăruse în neant și lătratul lui se înmuiase treptat, până devenise parcă un șir de șoapte, într-o succesiune deloc întâmplătoare, căci sunetele ascuțite și sacadate isteric ale lătratului se topiseră încet-încet, precum o ceară, acoperindu-i timpanul cu o membrană doar de foșnete. Dincolo de ele, mult în spatele lor, undeva între ciocănel și scăriță, se insinuau, curios, habar n-avea de unde, nu-și putea explica defel, vibrațiile primelor note din Menuetul lui Boccherini. Poate veneau de undeva, din altă parte, din casa vecină sau poate se ițiseră doar în capul lui, nu-și putea explica. Altminteri, lumea exterioară părea vătuită, ca și cum toți norii pe care-i văzuse mai devreme la orizont vrând să se repeadă asupra lui se lăsaseră acum pe pământ, se așezaseră pe pământ, ca un strat gros de lână, ce se strângea la picioarele lui, ca atunci, la pirciuiala oilor, când – își amintea mereu cu o plăcere care aproape că-l devasta ca un uragan – îi venise să se desprindă de bunicul său, Bunicul tutelar, Bunicul regăsit, și se tăvălise nebunește în maldărul moale, în care îi părea că și-a găsit, în fine, culcușul cel mai cald și ocrotitor din lume.
Estimp, toropeala îl cuprindea, creștea în el precum nivelul de albastru umed de pe hârtia de turnesol și o moleșeală plăcută îl acapara progresiv, urcând în tot corpul, ca o narcoză. Pornea de jos, de la picioare, aproape gâdilându-l pe tălpi, îi cuprindea după aceea pântecul, trecea prin plexul solar, îi mijota o clipă sexul, doar ca o părere, apoi șalele, adăsta un pic pe sub coaste, prin preajma plămânilor, făcând ca respirația să-i devină aproape invizibilă, subțire, fragilă și ușoară ca o pânză de păianjen, după care, urca mai departe, trecând cu un murmur neauzit de cavitatea bucală, pentru a poposi, în fine, sus, sus de tot, în adâncul texturii cerebrale, făcându-și căuș în rețeaua inextricabilă de neuroni. Sub pleoape, mărgeaua soarelui se destrămase ușor în pânze de cerneală transparentă, străbătute de fulgere moi de lumină albă. Într-o sincronizare perfectă cu clipele de atunci, pe care le visa… Ori nu!
În spatele vocii din difuzoare a pilotului – excitată, gâtuită de emoția pe care nu și-o mai putea stăpâni – păru tuturor că aud acordurile slabe ale binecunoscutului Menuet de Luigi Boccherini. Poate rămăsese deschis radioul din cabină, poate era soneria unui telefon, deși alarma suna întruna… Era ceva ce nu putea fi explicat în niciun fel, însă, în clipele acelea de groază, de spaimă irațională, nimeni nu mai avea nici timp, nici, mai ales, loc să găsească o explicație logică. Fiindcă, oricum, totul era în momentele acelea în afara oricărei înțelegeri raționale, absolut ilogic: cum avionul se rostogolea în prăpastia cerului, cum se rotea necontrolat în jurul propriei axe, încet, parcă dansa pe notele acelui menuet, cum oamenii cu ochii holbați, pe fața cărora se putea citi în fracțiunea aceea de secundă oroarea nimicitoare a pre-morții, a pre-sfârșitului, a ante-dispariției, zburau literalmente, alunecând și dând din mâini, aidoma păsărilor sau înotând precum peștii, pe deasupra scaunelor, împinși de o forță devastatoare sau cum, tot ilogic i s-a părut că, brusc, într-un anume moment al timpului ce se dilatase generos, parcă spre a-i veni lui în ajutor, ca să înregistreze toată tragedia, vacarmul de până atunci, țipetele, urletele, răgetele, vuietul și vâjâitul acela înspăimântător deodată s-au oprit, au dispărut și, în locul lor, s-a așternut peste tot și peste toate o liniște pufoasă ca o blăniță de noaten, gândi el atunci, dar nu lăsă nici în ruptul capului să-i năvălească în minte amintirea bunicului său, Bunicul tutelar, tatăl tatălui lui inexistent, o tihnă profundă, rece și astrală, un răgaz și o pace eternă, precum momentul funest ce-i aștepta pe toți peste nimeni nu știa câte zecimi de secundă. Crezu, probabil, că i-a plesnit timpanul din cauza depresurizării, căci filmul dezastrului care se petrecea sub ochii lui și din care era și el parte fusese trecut parcă pe mute.
Dar, de fapt, era altceva: „Uite, ar fi spus Timpul, o fac pentru tine, tu rămâi țintuit în fotoliu, centura te va ține să nu zbori și să fii sorbit de gaura aia neagră din fuselaj, am vorbit eu unde trebuie și te ține acolo legat dar nu știu cât și până când, cine știe, poate, atunci când eu m-oi mișca și voi curge din nou, vei încerca să te miști și tu, te vei zbate din toate puterile, dar sistemul de prindere de lângă șoldul tău stâng se va fi înțepenit, nu se va desface, catarama aceea nu va plesni și, deci, nu vei țâșni și tu spre bolta cerului, asta e, așa s-a dat, așa scrie acolo sau poate, nu știu, te vei fi eliberat cumva ori doar te vei simți eliberat, nimeni nu poate ști, totul aici, acum, este total imprevizibil…așadar, fii atent, te rog, deschide ochii, nu leșina, căci uite, eu mă opresc un pic, încremenesc într-o adăstare cumva, mă lăbărțez ca o pată de ulei, mă dilat ca aerul pe arșița cumplită a verii, însă, atenție! vremelnică, fiindcă nu știu cât pot să mă abțin să nu mă mișc și, în intervalul acesta de grație, rogu-te, fii martor, căci nimeni nu mai e în stare, uită-te în preajma ta câtă disperare, cât sânge, câtă uimire și câtă durere și pune pe înregistrare toată forța de rezistență a neuronilor din agregatul complicat al capului tău…așadar, gata, dă-i drumul la aparat! Și reține: asta e înțelegerea mea cu tine, doar cu tine și îți repet, în plus, e al naibii de provizorie, de temporară, adică nu știu nici eu cât va dura până mă dezmărginesc.“ Dar cum e cu menuetul acela bizar, ce-i cu Boccherini, de unde a apărut? – voise să întrebe. Știa însă că nu va primi răspuns. Căci, de fapt, vorbea singur. Încremenise și acela pe un sol major din prima frază.
Între cele două scaune din fața sa, adică locurile 7A și 7B, unde până atunci stătuse un cuplu de tineri, dar care dispăruse undeva, în bezna groasă, îi răsări brusc chipul mamei. De astă dată foarte tânără, așa cum și-o amintea din copilărie, când apărea la capătul străzii, venind de la fabrică și tovarășii de joacă ai curții, dintre care unul stătuse de pândă, scoțând capul pe poartă, îl preveneau, folosind acel limbaj stâlcit și strâmb, ce schimba între ele silabele oricărui cuvânt, o vorbire cifrată, pe care toți copiii din curte o foloseau, spre a se înțelege în secret și fără de știința părinților. De pildă, „trebuie să merg să cumpăr pâine“ devenea „buietre să gâmer să părcum nepâi“, „cerul“ devenea „rulce“, „soarele„ era „relesoa“ și așa mai departe. Era nevoie, bineînțeles, de o transformare rapidă a cuvintelor, pe regula metatezei – schimbarea silabelor între ele – pentru ca discursul să fie cursiv și fără hopuri, iar ei, cei câțiva care se jucau toată ziua, erau în fond niște mici maeștri ai limbii. „Monesi, nevi amam at!“ striga cel pus de pază la poartă, iar el, cel numit, o zbughea imediat spre șirul de camere din stânga curții, urca repede pe fereastră, printre ghivecele cu mușcate și indrușaim, trăgea bine de cele două gratii subțiri de fier de la mijloc, cât să pătrundă înăuntru, strecurându-se într-o parte, apoi, forța barele să devină la loc perfect paralele, ascundea cele două-trei frunze de mușcată căzute la datorie, însoțite de mirosul acela tare, inconfundabil, în timpul operațiunii de exoflisire și revenire și, în fine, se așeza la masă, cu caietele deschise, încercând să rezolve blestemata aia de problemă ce începea cu: „Două trenuri pleacă unul din punctul A, celălalt din punctul B…“ și așa mai departe! Să se calculeze…etc.etc. Până când odată, căzând pradă celei mai negre neputințe, s-a încordat și, în loc de rezolvare, a scris: „În ziua aceea, a fost o ceață cumplită și trenurile n-au circulat“. Firește că manevra n-a fost defel pe placul doamnei M., profesoara de matematică, o femeie împodobită cu o frumusețe creolă, dar și cu o răutate ieșind ca doi drugi de foc din „ses yeux à faire fondre la banquise“. A fost atunci poate cea dintâi efleurare a tupeului său de mascul, dar și prima și frisonanta atingere a fantasticului insolent. Normal, încheiată cu un eșec răsunător. Banchiza se făcuse fleașcă.
Mama îi apăruse pentru o fracțiune de secundă acolo, în spațiul dintre cele două scaune din față, în timp ce bărbatul și femeia care ocupaseră până atunci cele două locuri zburătăceau nevăzuți pe deasupra, târâți de curent și hârjâind tavanul avionului, ei ținându-se disperați de mână, pentru ca vijelia ce venea din față și-i împingea spre ușa din spate, care, bineînțeles că fusese smulsă, să nu-i despartă. Dar, peste două secunde, femeia dispăru în beznă, absorbită prin crevasa ce se căscase în dreapta fuselajului. Rămase doar vâjâitul îngrozitor, amestecat cu nebunia obiectelor ce zburau peste tot, cu lucruri, cu măști de oxigen atârnând inutile, cu hârtii, cu oameni, cu copii cu fețele vinete, cu femei despletite, cu valize și cu genți, ca într-un peisaj suprarealist. Și cu, peste toate, cacofonia țipetelor și urletelor de groază, implorând mila, ca o uvertură la o meta-simfonie a disperării. Și îi zâmbise, cu surâsul ei cald, binevoitor, aproape tandru controlat, când, în rarele lor clipe de liniște, răsfăț și tandrețe, îl mângâia cu privirea, iertându-l pentru toate năzdrăvăniile și prostiile. Și, în același timp, nemărturisind, căci n-avea cui, iertându-se pe sine însăși, fiindcă îl adusese pe lume și nu-și ascultase mama – care avea să se stingă de inimă rea, nu peste mult timp, apăsată de imensa rușine pățită – când bătrâna i-a spus că deja vorbise cu baba Guia și făcuse rost de piatră vânătă, ce-i era de trebuință vrăjitoarei spre a o ajuta să lepede. Însă ea nici n-a voit să audă, s-a încăpățânat și a plecat de acasă. A născut, două cătune mai departe, la deal, în casa unei mătuși de-a bărbatului puternic, înalt și chipeș, care-o necinstise cu dragoste, dar uitase în adâncul unei vedre de vin. Apoi, după două luni, ea și-a luat pruncul și s-a dus în orașul cel mare, spre a se descurca singură în viață și spre a învinge un destin ce-i fusese până atunci dușmănos ca o uitătură de iazmă. Uneori, mai târziu, noaptea, îl visa și, în clipa aia, un curent o străbătea dinspre pântec în sus, îi înfiora sânii și o înțepa fix în mijlocul inimii, dar ea se rezema într-o parte, sprijinindu-se într-un cot și, întorcând spatele ispitei, izbutea să nu se lase ademenită, cum fusese o dată, și sufletul i se umfla, se înfoia ca o rufă pusă la uscat pe frânghie în calea vântului, se uita cu un drag aproape copleșitor la puiul de om de lângă ea, cum stătea ca un brotăcel, un brunețel cu părul negru lipit de fruntea îmbrobonată. Abia peste cinci ani, el reușise să afle unde erau ea și copilul. Venise, ca într-o „penitență de Canossa“, să-i ceară iertare, puștiul de cinci ani abia sosise de la cămin (se ducea, de dimineață devreme, odată cu mama sa, care pleca în sens invers, la fabrică, și se întorcea singur, la ora cinci după-masă, numai pe trotuarul din stânga al bulevardului, parcurgând încet, dar curajos, cei aproape o mie cinci sute de metri până la destinație, acela era teritoriul lui, același timp de trei ani, neschimbat, zi de zi, cu aceiași oameni grăbiți și încruntați, care, de cum îl vedeau, li se lumina privirea și-i răspundeau la „săru`mâna“ zâmbind). Îl privea curios pe bărbatul acela înalt, dar strâmb, căci se coșcovise, cu fața smeadă, cu ochii ca două castane încinse și o mustață à la Clark Gable, care aproape că se târâse în fața ei, pe preșul de iută ce ducea de la ușa la pat (și, de undeva, tot din cosmos, auzi în clipa aceea în ureche susurul Poetului: Ea-și întinde părul negru/ de la ușă pân’ la pat,/ să nu greșească bărbatul/ drumul lui predestinat… dar nu, nu era asta, nu era cazul, case closed!). Timp de o oră, în care copilul a fost spectator la întreaga discuție („Nu, nu, nu iese nicăieri, n-am nimic de ascuns față de el, așa l-am crescut, singură, nu uita! prin urmare, el trebuie să fie martor, așa va fi toată viața: martor, e cu mine, este singurul meu bărbat!“), a stat cuminte pe marginea patului, bălăbănind-și ușor piciorușele cu ciorapi gri mercerizați și încălțat cu ghetuțe maro înalte, bărbatul s-a ridicat deodată de la masă și a ieșit, afară se întunecase, a plecat înapoi, în bezna de unde venise, în satul lui ancestral, cu dealuri molcome, încărcate de vii cu struguri plesnind în soare. A plecat purtându-și doliul singurătății și al umilinței de a nu fi căpătat iertarea. Peste câteva luni, l-au găsit vecinii răpus de o neiertătoare comă alcoolică. Anunțul i l-a adus într-o duminică, un mesager trist, tatăl lui, un bătrân dintr-o altă poveste. Un bătrân care plângea. Era într-o duminică. Duminica Tomii.
Arșița se întețise năprasnic, simțea cum deja îl arde pielea.
Peste o lună, era deja sfârșit de mai și începutul lui iunie, într-o dimineață, s-a trezit în lacrimi. Plânsese în somn și, la început, nu știa de ce. Apoi, mai tâziu, stând la masă cumpănit într-un cot, cu bărbia-n palmă și, în timp ce înmuia alene biscuitul în cana cu ceai rece – cu o oră în urmă, sigur că fusese fierbinte, atunci când mama sa îl turnase în cană, dar ea fusese nevoită să plece repede, ca să nu întârzie la fabrică, să dea fuga-fuga, cu mersul ei clătinat de rață, de unde, și porecla pe care o primise băiatul ei, aceea de „rățoi“ – își aminti visul. Avea tot timpul să-l depene, era destulă vreme ca să-l deșire, căci sâmbăta nu mergea la cămin. „Bunicule, povestește-mi!“ – asta visase, căci reușise să denișeze acest îndemn, această rugăminte, ca titlul uneia dintre zecile de cărțulii subțiri de pe pervazul ferestrei ce dădea în camera cealaltă. Și chiar murmură cu glas tare: „Bunicule, povestește-mi!“. Cererea deveni în scurt timp implorare. Gândindu-se, în timp ce scurse și ultima picătură de ceai, dând peste cap cana, îi apăru dintr-o dată explicația acelui vis. Îl visase, de fapt, pe bătrânul acela duios și trist, cu părul vâlvoi alb și cu oasele degetelor ce se se frământau în timp ce povestea, care venise la ei în casă, cu o lună în urmă, și le adusese vestea morții fiului său. Deci, își dădea seama, în timp ce un fior îi străbătea trupșorul, că acela era adevăratul lui bunic. Cel pe care nu-l avusese niciodată și pe care, de aceea, nu putuse niciodată să și-l închipuie. Privi pe fereastra cu gratii și mușcate roșii. Afară, gutuiul din mijlocul curții, cu trunchiul lui contorsionat, înflorise. Parcă Maica-Natură își pusese mâinile-n șold și-i poruncise: „Ia, hai, pune mâna și înflorește-te!“. Zâmbi, apoi, își îmbrăcă bundița de blană și se întoarse la loc, în pat, ca să-și continue visul. Deși așternutul era rece, iar focul din sobă se stinsese, lui îi era bine, căci mirosul mielului din pieptăraș îl învelea cu senzația de cald. Închise ochii, se strânse mai bine sub el și, în momentul acela, pe obrazul drept, căci el se culcușise într-o parte, în obișnuita sa poziție foetală, cu palmele puse una peste alta sub obrazul stâng, simți, ca o pată întinsă pe obrazul drept, căldura acelor neuitate cinci degete osoase, galbene și pergamentoase. Cinci degete din prelungirea unei palme ușor amirosind a oaie, o palmă muncită, crăpată ici-colo de firișoare subțiri, negre. Cinci degete care, lipite unele de altele, aproape că-i acoperiseră jumătate din cap, mângâindu-l protector, la plecare, în acea Duminică a Tomii. „Bunicule, povestește-mi!“ – se cufundă el în continuare în acele trei zile cât durase înmormântarea mătușii Ghiuca din deal, sora tatălui tatălui lui adevărat, unicul, acolo unde amândoi, frate și soră, locuiau – el în văduvia lui, ea în nenorocul ei – și roboteau împreună, căci era tare mult de muncă la o stână. Acolo unde el văzuse cea dintâi rază de lumină.
Un văl i se puse parcă peste ochi și se așeză mai bine în șezlong, pregătit să reia visul. Întinse mâna după cana cu ceai și, apoi, luă o înghițitură. Soarele încălzise atât de tare ceramica, încât aproape că frigea. Lichidul fierbinte se prelinse ușor pe esofag, iar parfumul îmbietor al frunzelor exotice îl trezi într-o altă lume. Privirea căpătă o ceață transparentă, ca atunci când te uiți dincolo de un geam semi-mat sau printr-o bucată de tifon. Un cer lăptos se lăsase pe vine în dreptul coamei de deal, pe drumul ce ducea la cimitir, învăluind chipurile albe ale bărbaților cu niște măști ca de bâlci, pălind în același timp doliul de pe basmalele femeilor. Cei doi boi ce trăgeau din greu căruța înotau parcă în vălătuci de ceață, cu coarnele ieșind când și când la lumină, săgetate de câte o rază leneșă de soare stins. Pe șaua carului, sicriul se bălăngănea periculos, lovind-o pe Ghiuca de marginile înalte, ca să nu plece. Șleaurile uscate ale drumului, înalte cât o jumătate de roată, nu se ațineau întotdeauna drepte, căci trebuiau ocolite buzele de râpă ieșite din alunecări sau gropile adânci, tivite pe margini cu smocuri de iarbă, care mai păstrau pe fund un ochi de apă galbenă. Dinspre poale, urca un năduf ușor, ca un leșin aromat, de la puzderia de pruni în floare și cireșii înfofoliți de lumină, ce țineau marginea satului.
Venise acolo cu trei zile în urmă, alături, firește, de mama sa, care ajutase, împreună cu alte femei din vale, tocmite din vreme, pentru pregătirea bucatelor de la praznicul de pomenire. Din partea ei, de jos, din coasta dealului, unde se afla fosta gospodărie a părinților ei, atunci pustie, nu venise nimeni. Nici nu mai avea cine. Toți se duseseră. A doua zi, bunicul i-a zis: „Hai să-ți arăt ceva!“. Și l-a luat de mână, l-a suit pe cal, apoi, trăgând de dârlogi, au luat-o în sus, el pe jos și ținând drumul stânii. Atunci, avea să vadă pentru prima oară în viața lui, o oaie. Și nu doar una, ci multe, o turmă. Și nu doar atât. Ci, fiindcă era vremea pirciuitului, a tunsului; avea să se uite absolut fermecat cum unii dintre flăcăii ucenici făceau brazdă pe spinarea oilor, apoi, după ce le cheleau de tot, le lăsau jos și biata făptură, behăind disperată, nici nu mai știa încotro s-o ia. În vreme ce alții luau în brațe vălătucii uriași de lână și-i duceau sub polată, până când maldărul crescu precum un munte. Acolo, chiar în vârful lui, ar fi vrut să ajungă. Și chiar asta și făcu, nemairezistând tentației. Peste câteva zile, un consătean veni la ei și lăsă un pachet învelit în hârtie groasă, galbenă, legat cu sfoară. Curioasă, mama îl adulmecă mai întâi. Apoi îl desfăcu. Uluită, dar și cu un zâmbet mare pe fața-i smeadă, scoase de acolo o… bundiță. Era brodată cu grijă pe margini cu verde și roșu și împăturită frumos. Pe ea, un petec de hârtie de caiet. O mână tremurând trăsese câteva litere de tipar strâmbe, cu creionul chimic: „O poveste“. Se smulse brusc din mâna bunicului și se aruncă orbește peste grămada moale și caldă.
Amintirea asta, „Hai, povestește-mi, Bunicule, povestește-mi!“ – cu mirosul cald, apoi, al laptelui, cu bucata de caș pusă în colțul de pâine din care mușca lacom, cu poftă și, după aceea, somnul vegheat întotdeauna de mirosul pieptărașului – amintirea asta îl răvăși cumplit de tare, aproape smintindu-l, căci îi ținea loc de poveste de început, începutul lui în lume, iar nu sfârșitul, arzându-i parcă meningele, precum soarele, mai devreme, genele.
Zâmbetul mamei, ivit mai înainte în penumbra dintre cele două scaune albastre (era știut că majoritatea aeronavelor erau dotate cu fotolii matlasate cu piele albastră, fiindcă este culoarea nu doar a azurului, pe care călătorul îl vede prin hublou, ci și aceea tradițională a vacanței, a călătoriei spre alte zări), îi ostoi parcă din durerea centurii ce-i secționa abdomenul. Avu puterea ca, tot în aceeași fracțiune de secundă, să-i răspundă și să zâmbească și el, adânc ca un suspin. Apoi, dispăru… Simon simți același pumn în plex ca și cel – doar bănuia – al unui astronaut ieșit din navă, căruia un rest de meteorit îi rupe cordonul de legătură, iar el se îndepărtează încet-încet, se duce, se duce, se face din ce în ce mai mic, până se pierde în neantul beznei cosmice…
Norii, adunați în haită deasupra curții, ca niște bivoli cenușii, se repeziră în jos mugind sălbatic. Între timp, vântul turbionar asmuțise și alte zdrențe de cumulus, ce fură însă înghițite numaidecât de ugerele gri-vineții. Primii stropi grei căzură pocnind sonor pe pânza uscată și decolorată de soare a șezlongului pustiu. Fusese uitat acolo de dinainte de catastrofă.
6 noiembrie 2023 – 9 aprilie 2024