Nicolae Manolescu și primul an de cronicar literar

Debutul publicistic seamănă cu sfârșitul unei îndelungate așteptări. Ca și cum ar fi exersat mult timp până să se ivească ocazia. Necunoscând vârsta autorului, apreciai că urmărise fenomenul literar de ani buni. Indiscutabilă, precocitatea lui Manolescu e periculoasă. El scrie adulând obiectul muncii și uitându-i ideologia. Când debutează în presa literară, N. Manolescu n-are ezitări, nici preconcepții. Nimic din timiditatea tânărului atras într-un domeniu sacru, cum era pe-atunci cuvântul tipărit, nu-l trădează. Meritul trebuie că aparține și susținătorilor, care l-ar fi atenționat să fie neconcesiv. Socoteala cu literatura era timpurie, iar articolele debutului semnalau un individ gata să facă ce-a știut dintotdeauna. Surprinde până astăzi dexteritatea cu care, de la primul (1961) la cel din urmă articol (2024), nu lasă zone nesupravegheate în text.

Unica fisură se observă în cenzurarea umorului: prea sobru, cel care-și ascunde sensibilitatea scrie la fel și despre insignifianți. La debut, preia ritualul lui Petrușka din Suflete moarte, care citește orice e la îndemână. Așa se explică de ce alege, de pildă, să scrie despre Amiezile veacului de Rusalin Mureșan. Sigur că, azi, titlu și autor deopotrivă par farse. Dar nu sunt. Versurile proletcultiste sunt ironizate de criticul care nu împlinise 22 de ani. Firește că nu lipsesc trimiterile obligatorii la Patrie și Partid.

El scrie cu încredințarea că are tot dreptul să o facă. Atracția dialecticii îl intrigă, iar scopul nerostit va fi să răstoarne perspectivele, să marcheze etape de evoluție personală. Seamănă cu individul care și-a pierdut instinctul de conservare socială. De fapt, trăise cu asupra de măsură angoasele biografice, problemele din timpul facultății, apoi cele cu licența, care se suprapun cu debutul publicistic. Vor continua, mai târziu, cu doctoratul. Deocamdată, printr-o fericită aliniere de planete, tânărul Manolescu ajunge exact unde trebuie. Rămâne să-și calibreze discursul astfel încât să nu păgubească publicația ce-l ia în grijă, nici să se îndoiască prea vizibil de literatura zilei.

La 22 de ani împliniți, revine în paginile „Vieții Românești“ cu un text despre Florența Albu, la care admiră calitățile, nemulțumit fiind că, presată de temperaturile sufletești, ea unifică poemele doar sporadic. Timide, cele două recenzii de debut, din 1961, arată că Manolescu nu citește ca să admire. Cred că tot ce scrie până în 1965 urmează un plan. Modifică doar prioritățile. Mai întâi, privilegiază proza, despre care sintetizează primul său bilanț, de peste doi ani, dar recuperează poezia și, probabil în ton cu obligațiile de preparator universitar, aprofundează istoria literară. Lacunele erau enorme, să nu uităm handicapul generației șaizeci, care nu-i studiase pe Ion Barbu, pe Blaga, Arghezi, Pillat, nici pe Hortensia Papadat-Bengescu. Neîntâmplător, până în 1965, Manolescu publică eseurile despre Bacovia, Barbu, Pillat și alții. Tactica se observă limpede în frecvența cronicilor. Când alege cărți de poezie și publică eseuri tematice, el lucrează la proiecte editoriale, scrie prefețe, semnează capitole din volume colective sau antologii, până la cartea semnată cu Dumitru Micu. Ignoră critica criticii în primii săi ani, fiind evident îndrăgostit de beletristică, iar primii săi dușmani vor confunda obsesia pentru artă cu narcisismul.

Odată cu rubrica de la „Contemporanul“, începută în 1962, nu poate evita sarcinile pe linie. De pildă, prima sa sinteză se numește Proza colectivizării. Indicând elementele ostile din peisajul social, criticul trimite la autori din generații diferite, dar și la D. R. Popescu, Paul Anghel, Cezar Baltag și Ion Gheorghe, cei din urmă ca autori de reportaje. Are sentimentul că proza „de mâine“ va remarca etapa „grandioasă“. Eseul va fi urmat de altul, la fel de sugestiv, Tineri muncitori în creația literară contemporană, continuat cu Simbolul în proza tinerilor. Tolerează constrângerile, pentru ca apoi să scrie despre subiectele care-i plac, virând inclusiv spre titluri din literatura universală. Publică articole despre Ion Vlasiu, dar și despre cubanezul José Soler Puig, ocazii să trimită la Graham Greene și Hemingway. La 22 de ani, învață mersul pe gheață. Care se sparge instantaneu. Remarcat în „Gazeta literară“, la Revista revistelor, pentru analizele dedicate lui Anghel Dumbrăveanu, Ion Rahoveanu, Horia Zilieru și Ștefan Luca, criticul este urecheat prompt în „Steaua“, fiind acuzat că, în eseurile amintite, există un „prea pronunțat aer festiv“ și lipsesc „observații critice argumentate“. Cel dintâi care apreciază analizele lui Manolescu și Dimisianu este Virgil Ardeleanu, în „Steaua“. Tânărul critic părea o victimă sigură pentru cel care semna „d. v.“ în aceeași revistă, probabil Dinu Vrancea. Drept răspuns, sancționat că ar fi „necombativ“, Manolescu sabotează ancheta revistei clujene – care ar avea „o bază greșită“. Mă interesează un argument din ideile tânărului, care se bizuia pe… Thibaudet; fără replică, D. V. spune că, dimpotrivă, argumentele francezului ar fi chiar în favoarea anchetei. Pe val, cum ar veni, volumele lui Radu Cosașu și Nicolae Țic sunt acuzate de Manolescu că nu depășesc „viziunea reportericească“. Prompt, la revista revistelor din „Gazeta literară“, după ce criticul este lăudat, vine amendarea, pornită tocmai din atitudinea față de cei doi autori. Sub titlul Critica sentențioasă, cronicarul anonim face pe surprinsul, Manolescu s-ar manifesta „sumar“, „cam infatuat“ și examinează textele „cinic“. Cine îi ia apărarea chiar în „Gazeta literară“? Matei Călinescu, care introduce, defel naiv, în eseul Conflictul etic în schiță și povestire, următoarea apreciere: „M-aș declara de acord cu tânărul și talentatul critic N. Manolescu“, făcând front comun; la fel va proceda, după alte numere, tot în „Gazeta literară“, Al. I. Ștefănescu. După alte numere, la revista revistelor, Nicolae Rotaru, de astă dată semnând cu numele real, nu rămâne dator, opinând că Manolescu nu dă „exemple concrete“, dar admiră tânărul critic ce scrie articole „vii, care se urmăresc, în genere, cu interes“, doar că n-ar fi destul de „combativ“… Câtă carieră a făcut sintagma tânărului critic ce amenda „viziunea reportericească“! Atât de mare, încât Radu Cosașu însuși scrie un eseu resentimentar care poartă chiar titlul sintagmei. Firește că „tovarășul Manolescu“ e vinovatul de serviciu, pentru că Radu Cosașu scrie de-a dreptul exasperat, nepricepând cum poate fi specia reportajului lăudată și atacată în același timp, concluzionând cu „la urma urmei, ce este în mintea tov. Manolescu?“. Voind să fie ironic și să păstreze umorul în același timp, la nici 32 de ani, Radu Cosașu analizează cronica spumegând, cu pixul roșu, la vedere. Să nu uităm că, la data polemicii, Cosașu semnase deja cinci volume dedicate tovarășilor. Avea, cum s-ar zice, de ce să fie ofensat. Sigur că, debutat încă din 1948 cu reportaje, tânărul marxist Cosașu se simțea compromis. Deja un fort polemic, rubrica despre revista revistelor îi revine lui Manolescu, în „Contemporanul“, prima de acest fel, și se va prelungi până la cele din urmă texte din „România literară“. Problema atacată la Revista revistelor se referă la starea prozei scurte din revista clujeană. Tânărul arată că, în toamna lui 1962, știe tot ce mișcă în fenomenul literar al actualității, el are idee despre manifestările grupurilor cu „spirit îngust“ și cunoaște ce se decide la Conferința națională a scriitorilor. Spre sfârșitul anului 1962, tânărul Manolescu semnează și primul eseu cu miză reală, Conflict și modalitate compozițională în roman, cu punct de pornire în Compoziție în roman (1922) al lui Thibaudet. Carte pe care o analizează critic, opinând că francezul greșea de două ori: prin felul în care înțelege compoziția („ca o dogmă strictă și implacabilă“) și pentru că nu se poate imagina artă fără organizare. Tânărul Manolescu are destulă muniție polemică, dar n-are pe cine s-o experimenteze. Vasile Rebreanu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu și alții publică volume inegale. De aceea, folosește cuvântul „remarcabil“ de multe ori, iar „capodoperă“ – pentru Scrinul Negru, Bietul Ioanide, Moromeții și Risipitorii (cu toate că celui din urmă îi găsise destule nereușite în cronica dedicată) – și pentru două texte din Prânzul de duminică (Pe ploaie și Înmormântarea lui Dumitru Alexandru).

Ar fi multe de spus despre primul an de cronică literară – sfârșitul lui 1961 – decembrie 1962. Cât de mult crescuse prestigiul său se va observa în primăvara lui 1963, când atacurile din „Luceafărul“ se înmulțesc și, „pasibil de narcisism critic“, cum îl etichetează unul dintre adversari, Manolescu răspunde cum știe, prin eseuri care nu lasă loc polemicii fără lectură teoretică serioasă. Debuturile editoriale, neamintite de dicționare și istorii literare, de până la Literatura română de azi (1965), sunt micromonografia despre Gib. Mihăescu și capitolul consistent dedicat nuvelei din Literatură și contemporaneitate (ambele din 1964). Primul studiu cu adevărat serios de istorie literară este Poezia lui Duiliu Zamfirescu (din „Contemporanul“, nr. 34/1963).

Activitatea foiletonistică îi asigura o ascensiune rapidă, tânărul își permitea diete tematice în cronicile literare, cu diagnostice de etapă curajoase, tăind câte un picior scaunelor pe care tronează agreații regimului, înrudindu-se, în primă fază, cu Vianu și Călinescu, dar fascinat, dincolo de orice, de Thibaudet. Cu ironia și umorul staționate într-o defensivă ce protejează o timiditate elaborată, Nicolae Manolescu avea ambiția să stăpânească întâmplarea literaturii, răpind strategic întâietatea acreditaților, alternând un sens al superiorității și avidității, perimând în avans reacțiile. De-a dreptul, într-un an de zile, folosind concesiile cât să-și blindeze ideile, tânărul Manolescu colonizase cronica literară în „Contemporanul“ cu un soi de solemnitate răzvrătită, cu verdicte ce căutau erezia paradoxului în ochii cititorului, captivând prin pasiunea cu care definea îndoiala ori siguranța. De la primul text, Manolescu era de necontestat. Fiecare adversar limitându-se la nuanțe, ca pentru o mică victorie, toți recunoscându-i valoarea. Resemnarea revistelor care-l amendaseră se frângea la fel de rapid, iar triumful absolut al tânărului era să publice în chiar locurile denigrării sale, ca un teritoriu cucerit. Harta manolesciană a literaturii debuta cu victorii tactice și se definitiva canonic.