(Cezar Petrescu, Apostol,1933)
Apostol, titlul unui roman al lui Cezar Petrescu publicat în 1933, este numele de familie al personajului principal, Nicolae Apostol, dar și un simbol. Învățătorul care se duce la țară ca să-i învețe carte pe copii este considerat un fel de ucenic al lui Hristos, devotat până la sacrificiu misiunii sale nobile. De altfel, în limba română, cuvântul apostol este folosit în mod curent cu sensul de învățător, iar activitatea acestuia are ca sinonim cuvântul apostolat.
Să ne întoarcem însă la romanul lui Cezar Petrescu.
Nicolae Apostol, proaspăt absolvent al școlii normale, șef de promoție, este repartizat ca învățător într-o comună, Ponoarele, unde se prezintă în toamna anului 1908. Deși comuna numără 3.000 de suflete, școala este găzduită într-o clădire dărăpănată, cu o singură încăpere și un antreu, unde învățătorul trebuie să facă ore cu cei 40-50 de elevi din clasa I până într-a V-a.
Nicolae Apostol este primit cu ostilitate de autoritățile locale. Șeful de haltă Atila Gheorghiu, notarul Ilie Bosânceanu și alții voiau să-și aducă rude de-ale lor în postul rămas vacant prin moartea fostului învățător Andrieș Colibășeanu. Acesta, timp de douăzeci și cinci de ani, nu reușise să realizeze nimic în sat, doar să cadă în patima beției și să facă un copil cu o țărancă. Primarul comunei, Ioniță Țapu, a fost logofăt pe moșia lui Lascăr Sofian, mare moșier și om politic, și se află în continuare în slujba lui. Țăranii, cei mai mulți clăcași, trăiesc în mizerie, iar Lascăr Sofian și alți moșieri din partea locului nu vor ca ei să învețe carte, pentru ca nu cumva să afle ce drepturi au și să ceară respectarea lor.
Tinerețea și entuziasmul noului învățător de douăzeci și unu de ani se lovesc de împotrivirea acestor potentați, care nu vor să ajute școala; ei încearcă să-l atragă pe Nicolae Apostol în politică, de care el însă are oroare. Nou-venitul locuiește un timp la cârciumarul din sat, Aizic Gold, ia acolo și masa, după care se mută în casa văduvei lui Toader Blănariu, mama unuia dintre elevi. Ajungând să-l mediteze pe fiul moșieresei Ecaterina Știrbulescu, pe nume Tică, o cunoaște pe fiica moșieresei, Matilda, și se îndrăgostește de ea. Aceasta se căsătorește însă cu un locotenent de cavalerie, fratele fostei ei colege de pension Estela Mărgineanu.
Tânărul dascăl este nevoit să-și înece în lacrimi și să-și uite iubirea nefericită. În compensație, tenacitatea cu care își face profesia dă primele rezultate. Lascăr Sofian începe să-l simpatizeze pe acest tânăr dârz, atât de deosebit de fiul lui, care îi toacă banii la Paris, fără să învețe. Ca urmare, contribuie cu bani la mărirea localului școlii. Apar astfel încă o sală de clasă și o cancelarie.
Nicolae Apostol își înjghebează și o gospodărie proprie într-o casă vecină cu școala. După trei ani de activitate, el crede că nu a reușit să facă mai nimic din ce visase. Dar aceasta numai prin raportare la idealurile lui. În realitate, lumea apreciază competența și consecvența cu care îi instruiește și educă pe copii. La școală se mai înființează un post de învățător, pe care îl ocupă o tânără absolventă de nouăsprezece ani, Ana Pușchilă, care vine în sat atrasă de faima lui Nicolae Apostol. Cei doi se apropie treptat și, după un an, se căsătoresc, visând să facă împreună o școală nouă în Ponoarele și să contribuie, în general, la ridicarea satului din punct de vedere economic și cultural.
Personajele de acest fel nu sunt simple fabulații, nu reprezintă o încercare a scriitorului de a cosmetiza existența. Satul românesc a avut mereu asemenea intelectuali, după cum rezultă din memoriile a numeroși scriitori născuți la țară. Preoții și învățătorii, uneori și medicii, inspirau respect țăranilor, se integrau în comunitatea sătească, contribuiau cu eforturi susținute la binele colectivității. Boierii de viță veche deveneau de multe ori, și ei, pe măsură ce cunoșteau viața la țară, susținători ai lumii de acolo. În romanul lui Cezar Petrescu, moșierul Lascăr Sofian lasă prin testament 10.000 de lei pentru școală. Nicolae Apostol și soția lui adaugă la această sumă bani adunați printr-o listă de subscripție publică și construiesc un nou local de școală. Sunt, bineînțeles, calomniați pe nedrept de răuvoitori, trăiesc și o mare nenorocire, le moare fiica, dar nu se dau bătuți. Când se apropie de vârsta pensiei, școala are un nou local, modern, așa cum îl visaseră.
Într-un mod impresionant, Nicolae Apostol își reconsideră părerea despre învățătorul dinainte, citindu-i jurnalul. Află cu această ocazie că predecesorul său avusese și el intenții frumoase, că luptase pentru a-și împlini misiunea de apostol, dar fusese învins de viață. În semn de recunoaștere postumă a meritelor lui, dă noii școli numele „Andrieș Colibășeanu“.