(Ion Moraru, Fata cu miros de busuioc, 2005)
Numele: Ion Moraru. A trăit în Republica Moldova, unde s-a și născut în 1929, în satul Mândâc din județul Bălți. A fost un scriitor de mare talent, excelând în arta povestirii, ca Ion Creangă și Mihail Sadoveanu. Anticomunist convins și neînduplecat, a fondat în tinerețe, împreună cu Petre Lungu, grupul de rezistență antisovietică „Sabia dreptății“ din Bălți. Arestat de NKVD, a făcut închisoare, ca deținut politic, în URSS. Timp de un an s-a aflat în același lagăr din Ekibastuz cu Aleksandr Soljenițîn. A început să publice la bătrânețe (a murit în 2019).
Acest bărbat adevărat, demn și curajos, care n-a abdicat niciodată de la principiile sale, are, ca prozator, o candoare fermecătoare. Îi place să viseze, să se lase în voia amintirilor ca și cum s-ar da într-un leagăn, să evoce oameni frumoși. Putem învăța bucuria de a trăi de la un om cu care viața a fost aspră.
Trilogia sa autobiografică – Pustiirea, Treptele infernului și Fata cu miros de busuioc – a apărut în 2019, pentru prima dată în România, la Editura Mânăstirii Putna, care nu este numai un așezământ bisericesc, ci și un centru cultural. Ediția este prefațată de altfel de starețul Mănăstirii Putna.
Trilogia merită citită în întregime, pagină cu pagină, pentru a cunoaște calvarul trăit de-a lungul timpului de românii de peste Prut, dar și pentru a afla că un om se poate opune oricărui dezastru, dacă nu se înstrăinează de sine, dacă rămâne el însuși, indiferent de împrejurări. Foarte emoționantă este din acest punct de vedere partea a treia, Fata cu miros de busuioc, în care o poveste de dragoste se dovedește mai rezistență, în fragilitatea ei, decât istoria violentă și tragică a locului.
Este vorba de o idilă care durează o viață, de un love story țărănesc, de o mare delicatețe. Viitorii îndrăgostiți se cunosc încă din copilărie. Scriitorul reconstituie momentul primei lor întâlniri: copil fiind și jucându-se cu alți băieți de vârsta lui, la marginea satului, sub cerul liber, remarcă o fetiță, „un fluturaș de fată“, zice el, care îl roagă s-o ajute să treacă puntea peste gârlă. O ajută și simte atunci ceva nemaisimțit vreodată, o undă de iubire de neînțeles la vârsta aceea:
„Fără să mai stau mult pe gânduri, o apuc de mână și pornim spre punte. Puntea era făcută din nou din două scânduri puse alături, așa că nu era greu de trecut. Îi zic să se apuce strâns de gâtul meu și o apropii cu tărie la piept. Mi se păru atât de ușoară și plăpândă. Îi simțeam răsuflarea care avea un miros plăcut de lapte cu un amestec de busuioc. Nici n-am băgat de seamă când am ajuns pe celălalt mal. Îmi venea să nu-i dau drumul din brațe și să mai repet o dată trecerea.“
Este vorba mai degrabă de o presimțire a dragostei, decât de dragoste, dar cu câtă finețe este înregistrată această primă emoție a unui băiat care descoperă feminitatea! Pudoarea și sobrietatea din mediul țărănesc fac posibile asemenea trăiri, de o puritate nemaiîntâlnită și aproape neverosimilă în vremea noastră.
Trec anii nu ca nori lungi pe șesuri, ci ca trenuri lungi spre Siberia, încărcate de români nevinovați. Povestitorul și iubita lui Lealea se întâlnesc rar de tot, înfruntă vremurile fiecare în felul lui, dar când se întâlnesc dragostea lor se reaprinde. Iată cum decurge una dintre întâlniri, cu femeia așezată pe o canapea și bărbatul în picioare în fața ei, amândoi copleșiți de emoție și incapabili să vorbească:
„Cât am stat noi așa, înțepeniți, nu știu. Țin minte că ea s-a ridicat încetișor, a făcut un pas spre mine, mâinile noastre s-au întins una peste alta, ne-am cuprins din nou și ea a început să plângă în hohote. Eu o linișteam și-i sărutam de-a mărunțelul fruntea, ochii, nasul, obrajii și gustam amarul din lacrimile ei, care țineau tăinuite toate chinurile pe care le-a tras până la această clipă.“
Ce dulceață are limba română folosită de Ion Moraru:
„Eu o linișteam și-i sărutam de-a mărunțelul fruntea, ochii, nasul, obrajii și gustam amarul din lacrimile ei…“
Îi sărutam de-a mărunțelul! Ne rămâne în minte pentru multă vreme acest alint, pe care l-am trăit parcă într-o altă existență, mai generoasă și mai adevărată.
Cei doi îndrăgostiți își vor duce mereu viața separat, nereușind să rămână în vreun fel împreună. Împrejurările le vor fi întodeauna potrivnice. Dar dragostea lor nu va putea fi învinsă vreodată. Această intangibilitate a iubirii este de fapt subiectul emoționantei povestiri a lui Ion Moraru.
Satul românesc a fost devastat de invadatorii sovietici. Dar ce a avut el mai frumos s-a păstrat, a rămas undeva, fie și numai în memoria noastră, așa cum persistă în văzduh mirosul florilor de tei chiar și după trecerea unei coloane de tancuri.