Vitalie Ciobanu este una dintre cele mai distincte și mai pregnante voci ale literaturii din Republica Moldova. Mai jos, în exclusivitate pentru „România literară“, un interviu-confesiune.
Cristian Pătrășconiu: Ai deschis ochii în două culturi, ca să spunem așa: română și rusă. Zic bine?
Vitalie Ciobanu: Dragă Cristian, întrebarea ta mă întoarce la începutul anilor 1990, în perioada primelor contacte dintre intelectualii români de pe cele două maluri ale Prutului, când exista, de bună seamă, un vid de cunoaștere reciprocă, mai ales din partea „regățenilor“ în raport cu basarabenii, pentru că aceștia din urmă, mai dornici de a gusta din „fructul oprit“, erau mai bine informați cu privire la cultura și realitățile din țara-mamă de care erau despărțiți.
Să te naști într-un mediu în care limba română se vorbea acasă, în marsupiul protector al familiei, și mai puțin în instituții, pe stradă, în transportul public, te arunca brutal într-o situație schizoidă. În plus, chiar și cultura ta națională era schilodită de un alfabet străin, rusesc. A deformat pronunția limbii române, a omorât diftongii, a accentuat palatalizarea. Rusificarea trebuie să-și treacă în palmares și această performanță: nu doar că a zdruncinat conștiința națională a basarabenilor, ci le-a atacat fiziologia limbii, le-a denaturat vorbirea.
Pe mine m-a salvat familia, cum spuneam, părinții mei. Tata, Ion Ciobanu, profesor de limbă și literatură română (i se spunea „mol dovenească“), își făcuse o bi bliotecă solidă de carte românească în anii 1960, perioada dezghețului hruș cio vist, când se găseau în librăriile din RSSM cărți și se puteau face abo namente la publicațiile din România. Tata avea o bogată colec ție de „Gazeta literară“ și de „Gazeta pedagogică“. Iar noi, copiii, eu și fratele meu, ne mai și delectam cu revistele „Arici-Pogonici“ și „Cu tezătorii“.
Mama, Agafia-Galina Ciobanu, profesoară de chimie, caracter puternic, o luptătoare, a știut, de asemenea, să ne cultive ambiția de a răzbate. Dar am avut și eu un moment de… ezitare identitară. Grădinița la care mergeam era rusească (nu existau grupe în limba română pe atunci), dădaca angajată de maică-mea vorbea și ea rusește, iar părinții vorbeau românește. Am fost mut o bucată de timp, nu știam ce voi fi. În cele din urmă, balanța s-a înclinat în direcția cea bună: am devenit român.
O să întorc în sens invers o întrebare care – alimentată și de „meandrele“ istoriei recente – pare inevitabilă: nu de ce era rău, ci de ce era bine să te fi născut în URSS? Tu ești, practic, născut în URSS…
Sunt născut în URSS, dar nu am nostalgii. Pot spune totuși că am avut o copilărie fericită, însă nu datorită, ci împotriva regimului sovietic. Nu toți oamenii de vârsta mea și chiar mai tineri, născuți în anii 1970, ar susține același lucru.
Am făcut studii la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Chișinău și am suportat toate interdicțiile imaginabile legate de cultura română. Era o facultate de îndoctrinare ideologică. Regretatul meu frate, Vlad Ciobanu, a făcut actoria la Moscova, după ce Emil Loteanu, printr-un concurs fericit de împrejurări, l-a ales să joace rolul tânărului Eminescu în filmul Luceafărul (1987). La MHAT, școala teatrală din Moscova pe care a absolvit-o, Vlad a avut profesori de mare clasă și, la întoarcere în Chișinău, a devenit unul din cei mai străluciți tineri actori, jucând și primul Hamlet în Basarabia post-sovietică (1995).
Eu și confrații mei de generație literară, optzeciștii, suntem mai mult niște autodidacți. Mi-aș fi dorit să frecventez Cenaclul de Luni sau Echinox-ul clujean, dar, ghinion, mă născusem de partea cealaltă a frontierei. Un „Zid al Berlinului“ îi despărțea pe români în interiorul aceluiași lagăr supravegheat de Moscova. Noi am avut comunism în limba rusă și eram persecutați dacă citeam cărți românești. Voi, cu toate restricțiile politice, n-ați avut problema asta. Noi, basarabenii, ne-am născut expulzați din cultura română.
Cum venea spre tine cultura română înainte de 1989? În 1989 ai împlinit 25 de ani.
În anii studenției procuram cărți românești de la librăriile „Drujba“ (ale țărilor frățești-socialiste), din Odesa, Cernăuți, Kiev sau Moscova. Erau curse de tren spre acele orașe. Ne întorceam cu geamantanele ticsite. Librăria „Drujba“ din Chișinău nu avea cărți românești, în schimb găseai o bogată colecție de literatură vietnameză, chineză, nord-coreeană, mongolă, în original, nu traduceri! O perfidie kaghebistă.
Ca student, puteam, e drept, citi literatură română, trecută la departamentul „literatură străină“ la Biblioteca „N. Krupskaia“, actuala Biblioteca Națională a Republicii Moldova, dar acolo ți se cerea un permis special sau aveai acces doar de la anul III în sus. Completai o fișă a cărei copie pleca la Securitate, cititorii trebuiau monitorizați, cum altfel?
Și mai aveam o sursă – Radio Europa Liberă: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Gelu Ionescu. La emisiunile lor aflam „cealaltă“ față a literaturii române, compuneam un fel de puzzle. Combinam cronicile literare, eminamente estetice, din România cu piesele lipsă, pe care ni le developau realizatorii de emisiuni culturale de la Paris și München, și astfel obțineam imaginea întreagă.
Mai vedeam câte un spectacol de teatru sau de varietăți la televiziunea română, dar trebuia să îți adaptezi antena ca să prinzi acele emisiuni alb-negru, cu ecranul năpădit de „purici“. La fel și meciurile naționalei de fotbal sau ale echipei „Steaua“ în anii ei de glorie.
La ce erai atent dinspre cultura română în acea epocă?
La toate. Romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Țoiu, Sorin Titel, Laurențiu Fulga, Mircea Ciobanu, Jurnalul de la Păltiniș și Minima Moralia (la Andrei Pleșu am făcut școală de stil), îi citeam pe criticii Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, dar și cărțile optzeciștilor, de care mă simțeam foarte afin ca structură sufletească și sensibilitate estetică – Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Daniel Vighi, Alexandru Mușina, Mariana Codruț, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Ioan Groșan, Constantin Pricop, Liviu Antonesei ș.a. Optzeciști pe care, mai târziu, pe unii, i-am publicat și în „Contrafort“ – revista pe care o fondam, împreună cu Vasile Gârneț, în octombrie 1994, în plină recrudescență agrariană, neocomunistă, în Basarabia.
La fel, după 1989 i-am descoperit, citit și publicat pe Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Horia Roman Patapievici, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu ș.a., dar și pe Dorin Tudoran, pe Sorin Alexandrescu, pe Emil Hurezeanu și pe alți scriitori români din exil, unii între timp reveniți în țară, mari prieteni ai revistei noastre.
O altă pasiune a mea a fost muzica folk. În anii 1980 ascultam în fiecare joi Cenaclul Flacăra, emisiunea „Valori ale muzicii tinere“ cu genericul ei superb, melodia Om bun a „me nestrelului“ Dan Andrei Aldea. Știam să cânt și eu la chitară multe piese din cenaclu; toamna, la cules struguri, în studenție, dădeam adevărate recitaluri în cercul meu de prieteni.
Mă deranja slăvirea „con du cătorului“, la care se dădea Adrian Păunescu, poet talentat, care s-a compromis servind cultul personalității lui Ceaușescu, dar o luam ca pe un fel de tribut dat „cezarului“. Pentru noi, tinerii basarabeni, Cenaclul Flacăra a fost o sursă de reviriment național, iar piese precum Galbenă Gutuie sau Rugă pentru părinți, sunt foarte populare și azi.
Recent, în septembrie, la Roma, am avut bucuria să-l cunosc pe unul dintre interpreții folk pe care-i ascultam cu nesaț: Dan Chebac. Plecase din Cenaclul Flacăra și ulterior din țară la primele semne de derapaj ceaușist ale lui Păunescu. Dan Chebac – un om minunat, generos, elegant. Un român european.
A fost o perioadă în care cărțile sau publicațiile din Republica Moldova apăreau în limba română scrisă însă cu caractere chirilice, nu-i așa? (De ce?)
Pentru că rușii când au reocupat Basarabia, în iunie 1940 și ulterior după război, au vrut să ne facă să uităm că suntem români. N-au putut elimina limba noastră maternă, dar i-au tras pe trup zeghea alfabetului chirilic. De aceea, în anii perestroikăi, renașterea națională în Basarabia a pornit foarte de jos, de la lucruri elementare, de la literele românești, și procesul încă nu s-a încheiat. Sigur, estimp, încercăm să însușim „alfabetul democrației“. Majoritatea basarabenilor vor în Uniunea Europeană. A crescut constant, deși nu atât de rapid cum am fi dorit, și numărul celor care vor Unirea cu România. Societatea e încă prea dezbinată și nici măcar agresiunea Rusiei în Ucraina nu a produs un consens național asupra dezavuării politicii lui Putin. Sunt mulți care manifestă atitudini defetiste sau execută mantra „neutralității“: să nu fim nici cu unii, nici cu alții, de fapt să fim pro-Moscova, dar mai voalat. Dacă și în România există asemenea dispoziții, și chiar forțe politice care propovăduiesc ploconirea în fața Rusiei, cât de greu e să dezrădăcinezi aceste tendințe în Moldova dintre Prut și Nistru, care a suportat aproape două sute de ani de regim rusesc!
Chiar – unde erai în 22 decembrie, când a căzut regimul Ceaușescu? Și cum ai trăit, simțit ceea ce a fost atunci?
Eram tânăr redactor la Editura Hyperion din Chișinău. Îmi aduc bine aminte acel moment. Știam despre revolta timișorenilor, stăteam de câteva
zile cu urechea lipit de Radio Europa Liberă, mă cutremurase strigătul acelei femei, care le cerea securiștilor să nu tragă: „Sunteți români ca noi!“… În ziua de 22 decembrie, ne întorceam cu câțiva colegi de editură din pauza de prânz, când în prag ne aștepta Gicu Chiriță de la Traduceri, care ne-a dat vestea cea mare: „Ceaușescu a fugit, revoluția a învins!“ Ne-am îmbrățișat și am stat ore în șir să ascultăm la un imens aparat de radio, nu știu cum și de unde apărut acolo, pe Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Ana Blandiana și alți intelectuali (i-am reținut doar pe oamenii de cultură, îi știam), vorbind cu o emoție extraordinară despre căderea dictaturii. N-am să uit niciodată acele momente.
Și punctul de cotitură? Marea cumpănă istorică pe care ai trăit-o?
Cred că declararea independenței Republicii Moldova, dar și tot ce a precedat-o, demonstrațiile de duminică din centrul Chișinăului (la Leipzig, în toamna lui 1989, înaintea căderii Zidului de la Berlin, se desfășurau așa-zisele marșuri de luni), confruntările cu miliția sovietică, cum s-a întâmplat la 10 noiembrie 1989 în fața Ministerului de Interne, condus la acea vreme de generalul sovietic Vladimir Voronin, viitorul președinte. S-a tras atunci cu gloanțe de cauciuc și s-au lansat gaze lacrimogene – am înghițit și eu atunci o doză zdravănă de „Ceriomuha“, o substanță care-ți lăsa instantaneu o ceață apoasă peste ochi și-ți tăia răsuflarea. Și a fost războiul din Transnistria, din primăvara-vara lui 1992.
Unde erai în 27 august 1991?
În Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău – denumirea aceasta nu mi-a plăcut, pentru că trimitea la regimul Ceaușescu, dar pe basarabeni nu-i deranja această analogie: avuseseră loc câteva asemenea uriașe mitinguri populare, cu oameni veniți din toate colțurile Basarabiei, purtând steaguri tricolore, lozinci și icoane, ca la Blaj, în Câmpia Libertății. Când au venit în Piață parlamentarii noștri și au anunțat proclamarea independenței, în ovațiile mulțimii, eu am avut sentimentul unei erori, unei inadecvări. Nu asta trebuia făcut. Trebuia proclamată Unirea cu România, abia această decizie curajoasă și radicală ar fi însemnat „înlăturarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov pentru Basarabia“, așa cum glăsuia Declarația de Independență citită de la tribună. În mulțime au răsunat atunci și lozinci unioniste, dar nu ele au dat tonul.
Tot ce a urmat în acești peste 30 de ani mi-a dat dreptate. Dar pentru că Iliescu n-a vrut, Unirea nu s-a făcut.
După momentul de inde pen dență – pod de flori peste Prut. Pod cultural în primul rând?
România a ajutat imens Basa ra bia pe plan cultural, dar și econo mic. Și-a deschis piețele pentru produsele moldovenești, boicotate de Rusia, în perioada pandemiei a livrat gratuit materiale sanitare și vaccinuri. De când a început războiul, ne-a ajutat cu produse petroliere și energie electrică, menținând Moldova pe linia de plutire și scoțând-o de sub șantajul Gazpromului etc., etc.
Am așteptat poate mai mult în sensul apropierii politice, dar… aici prefer să vorbească insiderii gândirii politice românești, să ne spună ei de ce Unirea cu Basarabia nu a devenit un „proiect de țară“ asumat, după aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.
La Chișinău, în zona politică, sigur nu a existat voință pentru Unire, apoi să nu uităm de perioada toxică a regimului oligarhic al lui Plahotniuc, susținut de anumite centre de putere de la București, când dezideratul Unirii, în realitate sabotat, ajunsese o lozincă populistă, contrapusă integrării europene – a fost o mare și perfidă diversiune!
Nu ai fost, oare, prea idealist?
Am putea trăi fără idealuri? Nu am renunțat la ce mi-am dorit întotdeauna, Unirea cu România, însă realitatea va fi mereu în întârziere față de ideal, chiar și „în cea mai bună versiune a ei“, cum se spune azi. După aproape șase decenii de viață, am învățat să nu mai învestesc atât de mult în cauza colectivă, nu mai am timp pentru asta. Îmi doresc să îmi văd realizate măcar câteva proiecte literare. Dar să fie pace și să trăim în libertate.
Optzecist. Așa spui despre tine că ești. Dar un optzecist român sau moldovean/basarabean?
Optzecist român cu specific basarabean, determinat de istorie, de biografia noastră contorsionată într-un teritoriu de frontieră, într-un limes disputat.
În acest raport România-Republica Moldova există mereu o umbră: Rusia. E o umbră care se simte – și dacă da, cum anume – și în cultură, în literatură în mod aparte?
Umbra Rusiei tinde mereu să ne înghită. Am trăit momente de groază în 24 februarie 2022. M-am trezit la ora 5 dimineața și m-am repezit la telefon. Internetul era inundat de vestea că Rusia a atacat Ucraina din aer, terestru și pe mare, și că reușise să neutralizeze radarele, să nimicească aerodromurile și concentrările de tehnică militară ale ucrainenilor. Dacă-ți amintești, tensiunea a tot crescut în zilele premergătoare, până-n ultimul moment s-a crezut că războiul va putea fi evitat, dar toate asigurările lui Putin au fost doar un bluf.
Mă uitam la știri și îmi ziceam: și asta e tot? Tot ce-am construit în acești ani, libertatea, democrația, limba română s-au terminat? Viața noastră s-a terminat? Vom suporta o nouă ocupație rusească, e chiar Basarabia blestemată să fie răstignită a nu știu câta oară, ca să citez un vers din Grigore Vieru?…
S-au împlinit, iată, doi ani de când a început invazia lui Putin și despre „marea cultură rusă“ este indecent să vorbim. S-o consume fiecare, după gusturi și preferințe, dar să nu facă paradă din asta și mai ales să nu-i plângă de milă, dacă literatura rusă mai este boicotată pe ici-pe colo. Să plângă de mila copiilor uciși de ruși în Ucraina.
E un avantaj să NU știi acum limba rusă în Republica Moldova?
Este limba inamicului, trebuie s-o cunoști. Dar cunoscând-o, basara benii sunt și mult mai expuși propa gandei decât românii din România care nu vorbesc rusa. Ai nevoie de o armătură solidă pentru a rezista, de convingeri identitare ferme și de capacitatea de a decela adevărul de minciună. E multă dezinformare, care se suprapune și pe refuzul nostru de a recunoaște niște lucruri, de a nu renunța la iluzie… Îmi aduc aminte de o știre despre doi tineri români care s-au urcat în mașină și au plecat spre Kiev, în primele luni după de clanșarea invaziei, ca să se con vingă că războiul este adevărat, nu o inven ție, nu o manipulare mediatică… în era post-adevărului. Ei bine, au văzut cu ochii lor cum se trage, cum cad bombe, s-au aflat și ei în pericol la un moment dat.
Și, în prelungirea întrebării imediat anterioare: ce vine – net, cert – bun dinspre Rusia acum în Republica Moldova?
Nimic bun, doar groază și teroare. Și diversiuni de toate felurile. „Război hibrid“ i se spune. Vine modelul ororii care ne paște, dacă Rusia învinge în Ucraina.
În privința peisajului cultu ral din RM de după 1991, cum car tografiezi și, sintetic, cum analizezi marile grupări, marile momente, marile centre de putere? Cine privește spre trecut, cine privește spre Est (și mai la Est), care sunt starurile (și de o parte, și de alta)?
Intelectualii cu toții privesc spre România, spre Europa. Dar nu cred că mai reprezintă „mari centre de putere“. Puterea politică și economică e în altă parte. Uniunea Scriitorilor, cea care a dat tonul emancipării naționale și democratice în epoca Gorbaciov, încearcă să se relanseze, să-și redobândească influența, dar nu e ușor, sunt alte vremuri: publicul s-a diversificat, trăim în epoca tehnologiilor digitale, nu mai există voci unice, autorități morale indiscu tabile. Totuși avem resurse pentru un nou început.
Ca actori culturali semnificativi la Chișinău, aș numi Editura Cartier (director Gheorghe Erizanu), cu mulți autori valoroși publicați de pe ambele maluri ale Prutului. Muzeul Național al Literaturii Române (director Maria Șleahtițchi). Institutul de Filologie Română „B.P. Hasdeu“ (director Nina Corcinschi). Există rețeaua de teatre: Naționalul „Mihai Eminescu“ din Chișinău (director Petru Hadârcă) sub ale cărui auspicii se organizează Reuniunea anuală a Teatrelor Naționale Românești. Teatrul „Eugène Ionesco“ (director Petru Vutcărău), Teatrul „Luceafărul“, unde lucrează regizori talentați, cum este, Slava Sambriș, care a făcut un masterat la regretatul Alexandru Darie. Sigur, și teatrele de la Bălți și Cahul. Aș vrea să amintesc și de Asociația ARBOR, condusă de un manager cultural talentat, Victoria Naghy Vajda, dedicată promovării artiștilor basarabeni, de ieri și de azi, în România. Sper să se reia două festivaluri internaționale, care constituiau o carte de vizită valoroasă a Republicii Moldova: „Cronograf“, de film documentar (girat de Leontina Vatamanu și Virgiliu Mărgineanu) și cel de Ethno Jazz, al lui Anatol Ștefăneț, liderul grupului Trigon, festival prezentat încă de la prima ediție de bunul nostru prieten, poetul și criticul muzical Virgil Mihaiu.
Revista „Contrafort“, e adevărat, nu mai apare, dar autorii săi și câmpul cultural alternativ pe care l-am creat și susținut e foarte activ, reprezintă nucleul literaturii române din Basarabia.
În această privință, a arhitecturii culturale din Moldova, care sunt marile speranțe, din punctul tău de vedere, cu privire la ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii?
În ultimii doi ani dă semne de revigorare și cinematografia moldoveană. Au apărut câteva filme interesante, rulează cu casa închisă, inspirate din realitatea postsovietică și alimentate, cumva, de succesele și de spiritul „noului val românesc“.
Și marile iluzii pierdute sau (chiar) eșecuri și rateuri nete?
Am vorbit despre ratarea Unirii, deși mai sper să se întâmple în cadrul procesului de integrare europeană. Dar, atâta timp cât bubuie tunurile în Ucraina… Nu știu, nu am sentimentul că dacă vine Putin peste noi, adică sub amenințarea unei mari primejdii existențiale, Unirea se va produce ca la 1918. Era mai simplu înainte, umanitatea era mai tânără, mai inocentă, mai avântată. Azi ne-am moleșit, am devenit mai comozi, mai sofisticați, nimeni nu vrea să riște, ne justificăm inacțiunea cu mii de scuze meșteșugite… Poate pentru că n-am fost puși la încercare? Nu mi-aș dori să fim. Ucrainenii sunt niște extratereștri, cred. Deși nu sunt nici ei un popor uniform.
Cine poate să înțeleagă (ce se întâmplă în) Republica Moldova? Ce soft trebuie să ai „în dotare“ pentru o atare înțelegere?
Oricine dorește să se informeze și să discute cu oamenii de acolo, să vină în Basarabia. În noiembrie 2023 ne-a vizitat la Chișinău Ana Blandiana, cu ocazia Galei Corneliu Coposu, și a participat la inaugurarea unui Muzeu al Represiunii Comuniste sub cerul liber, în comuna Mereni, Anenii Noi. Experiența Domniei sale, cu Memorialul de la Sighet, este valoroasă în speranța că vom inaugura și noi, la Chișinău, un Muzeu al Totalitarismelor. O asemenea instituție ar trebui să reflecte nu doar crimele regimului comunist și politica de rusificare, ci și holocaustul românesc din Basarabia și Transnistria din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
De Ziua Națională a Lecturii, 14 februarie 2024, au venit la Chișinău Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolaie, la invitația președintei Maia Sandu. Ne-au oferit un regal al literaturii, dar cred că și pentru ei a fost revelator să descopere o lume românească, mai specifică, amenințată, și tocmai de aceea trăind mai intens, paroxistic aș spune, evenimentele culturale.
În ultimii ani, din păcate, n-am avut la fel de multe descinderi ale scriitorilor din dreapta Prutului la Chișinău și în alte orașe ale Basarabiei. A fost pandemia, acum războiul, dar poate tocmai de aceea sper să organizăm de-acum încolo, Uniunea Scriitorilor din România și Filiala Chișinău a USR, acțiuni comune de larg interes pentru publicul nostru.
Ai sentimentul că ai dat mult, prea mult din viața ta câmpului politic, în detrimentul literaturii tale?
Nu am sentimentul, am certitudinea. Mai exact, m-am dedicat, 23 de ani, comentariului politic pentru Radio Europa Liberă, dar și revistei „Contrafort“, care a fost o întreprindere privată, a doi oameni, susținută de FCR/ICR și de alte instituții, uneori și de Ministerul Culturii de la Chișinău.
Am muncit mult, eu și Vasile Gârneț, pentru această revistă, ne-a mâncat câteva cărți, asta e sigur – făceam totul: de la administrație, redactare, paginare etc., și până la difuzare, transportam tirajele de la tipografie la agențiile de difuzare.
„Contrafort“ ne-a adus însă multe bucurii, am avut câteva călătorii și proiecte internaționale memorabile, am cunoscut lumea culturală românească și am „formatat“ în bună măsură și peisajul literar basarabean. Le sunt recunoscător tuturor colaboratorilor noștri de pe ambele maluri ale Prutului și din diaspora, cu ajutorul lor am putut avea o revistă de calitate. De aceea, nu mai pot scrie pentru presa culturală, câtă mai este, din Basarabia. Ce-am avut de scris și spus la Chișinău am scris în revista mea.
Colaborez în continuare cu Radio Europa Liberă, unde fac din iunie anul trecut un podcast zis „Cultura la frontieră“ – o experiență inedită pentru mine – și m-aș bucura să antrenăm și biroul de la București al Europei Libere în acest proiect. Scriu pentru reviste importante din România, dar și texte politice și jurnalism cultural pentru DW.
Nu pot să spun că am obținut mai mult timp pentru scrisul literar. Mai multă libertate de mișcare și o anumită relaxare psihologică însă, cu siguranță, da.
Cum (te) poți rata în Republica Moldova?
„Rămânând în Republica Moldova“, e prima idee care-mi vine în minte, dar nu sunt de acord cu asta. Eu cred că am făcut o alegere corectă, păstrându-mi domiciliul în Basarabia. Prezența fizică aici e foarte importantă. Mă simt foarte legat de aceste locuri, de strămoșii mei, de istoria acestui ținut. Încerc să fiu vocea lor, a antecesorilor mei, să vorbesc și în numele lor, pentru ca ceea ce au trăit, suferințele lor, să nu fi fost în zadar.
Cum poți reuși în Republica Moldova? Cum poți reuși, cultural, literar, în mod onest, vreau să spun?
Folosești o terminologie proprie altor timpuri, de pace, fie și sărace, dar relativ liniștite. În Republica Moldova nu se trăiește, se supraviețuiește. Suntem ca frunza pe apă. Există un exod permanent al forței de muncă și o hemoragie a inteligențelor, care ar fi explodat dacă nu rezistau ucrainenii în fața hoardelor putiniste. Așa cum au venit în Basarabia aproape o sută de mii de refugiați ucraineni, în cazul unei invazii rusești, la noi, s-ar fi „revărsat“ în România câteva sute de mii de basarabeni, exact ca în iunie 1940.
Această discuție a noastră n-ar fi avut loc dacă armata lui Putin nu ar fi fost oprită în stepele Ucrainei. Suntem într-un scenariu fericit (deocamdată), unul din cele două sau trei posibile: cel rău și cel foarte rău.
A reuși cultural în Moldova… Te bucuri dacă mai citești o carte, dacă mai vezi un spectacol de teatru, dacă te mai duci la un film, dacă îți mai iese să scrii un poem, o bucată de proză, o cronică literară.
În fine – și pentru tine direct și pentru ce ar trebui să facă, la nivel oficial, Republica Moldova: privirea către Est sau către Vest?
Către Vest, firește. Moldova va începe în curând negocierile de aderare. Vom avea în toamnă referendum constituțional pro-UE odată cu alegerile prezidențiale, pe care sper să le câștige Maia Sandu. Să se termine războiul cu victoria Ucrainei și a lumii libere, în așa fel ca istoria să ne ofere răgazul să construim ceva durabil în această parte a spațiului românesc, să ieșim de sub zodia meșterului Manole, care transformă orice început într-o perpetuă ruinare.
9/2024
