Am citit: Autobiografia unui țăran

(Eusebiu Camilar, Cordun, 1938)

Principalul merit al lui Eusebiu Camilar este de a fi repovestit în limba română, cu farmec, poveștile arabe din 1001 de nopți. Cărțile sale de poezie și proză prezintă mai puțin interes, deși la apariție au atras atenția unor critici literari importanți, printre care G. Călinescu. Merită totuși să recitim romanul autobiografic Cordun, publicat în 1938.

Gândindu-se la copilăria sa, petrecută în satul Udești, din Bucovina, naratorul, care este și personajul principal, își amintește de perioada Primului Război Mondial, când tatăl său, Ion al Tomii, o lăsase pe mama sa Natalița cu 7 copii, băieți și fete, aproape toți mici, și plecase în America să facă avere, cum făcuseră și alți cunoscuți ai lor.

După terminarea războiului, Ion al Tomii se întoarce din America la fel de sărac cum plecase. Când se îmbolnăvește de tifos, soția lui, ca să nu-i fie luat bărbatul de acasă și izolat într-un spital, îl ține ascuns în podul șurii unde, după o perioadă îndelungată, el se vindecă. Este o dovadă înduioșătoare de solidaritate a familiei țărănești în fața exigenței reci a autorităților.

Personajul care joacă rolul de narator în acest roman provine dintr-o familie de oameni foarte săraci, dar săraci nu pentru că n-ar fi vrut să muncească, ci pentru că fuseseră loviți ca de o calamitate de război și, oricum, rămăseseră cu puțin pământ, în urma divizării repetate a moștenirilor prin transmiterea lor succesivă din generație în generație. Era un fenomen social care constituia un fel de pedeapsă nedreaptă pentru familiile cu mulți copii din mediul rural. După cum își amintește autorul romanului, el și ceilalți copii umblau aproape dezbrăcați și erau nevoiți să muncească de mici, ca argați, pentru alții. El însuși întâi a păscut gâștele, apoi, fiind mai mărișor, oile, ajutându-l un timp pe fratele său mai mare, Alecu, cioban la oile cetățenilor de peste apă, din Văratec, localitate ce aparținea vechiului regat. Un frate, Mandache, murise de copil, de tuberculoză; o soră s-a măritat cu un regățean, Calistru. Își mai aduce aminte, de asemenea, cum a fost prins un fel de haiduc, Furtună, ceea ce a constituit un eveniment local, apoi cum le-a murit o vacă din cauză că s-a înecat cu un cartof și alte întâmplări de mai mare sau mai mică importanță.

De câteva ori, băiatul a încercat să plece de acasă și să înceapă o nouă viață, dar a fost nevoit să revină, fiind încă la o vârstă când nu se putea descurca singur printre străini. Anii au trecut, cu toate greutățile, copiii au crescut mari, iar tatăl s-a îmbolnăvit din nou, ajungând să stea numai în pat din cauză că nu se putea folosi de un picior. Cu naivitatea unui om simplu, bolnavul a cerut să fie dus la Biserica Sfântul Ion de la Suceava, sperând că se va vindeca printr-o minune. De acolo a trebuit să se întoarcă acasă pe jos, 16 km, pentru că omul care l-a dus cu căruța nu a mai apărut la întoarcere. Ajuns acasă, i s-a părut că s-a produs minunea mult așteptată, însă ameliorarea a fost de scurtă durată și boala i-a revenit cu dureri și mai mari. Conform unei legende locale, acest Ion al Tomii, supranumit Cămilar, se trăgea din familiile unor nomazi ce au poposit pe pământul românesc cu secole în urmă și cărora, fiind însoțitori de cămile, li se zicea „cămilari“. Mama memorialistului își avea obârșia în Maramureș, de unde ciobanii veniseră cu oile în transhumanță.

Romanul are un final impresionant. Dându-și seama că i se apropie sfârșitul, Ion al Tomii își confecționează singur crucea, din lemn de stejar. Pe cruce scrijelește cu un fier înroșit numele fiului său Mandache mort la o vârstă fragedă, și apoi pe al lui, după care moare împăcat cu sine.

Eusebiu Camilar nu se plânge nicio clipă de ascendența sa țărănească. Deși are parte de o viață grea, este chiar mândru de această origine, pe care o consideră nobilă. O spune de altfel explicit, într-o poezie intitulată Blazonul:

„Mărturisesc, să afle ai mei nepoți măcar:
Mi-au fost blazon opinca și bâta de văcar,
Și mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udeșteană, în amfiteatrul ei:
Am învățat ce-i ritmul în sacadat alai,
Când tropoteau pe prunduri nepotoliții cai;
De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învățat ce-i setea avântului la drum –
Simțeam cum gingășie se pune în cuvânt,
Când ierburile zvelte se legănau în vânt,
Și cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouă, când reflectă întregul univers…
La mine-n sat, în Balta Ciurariului, și-acum
Mă mai așteaptă caii în adâncimi de fum.“

La țăranii români, mândria reprezenta o formă de demnitate, nu de orgoliu. Este o nuanță semantică greu de înțeles de un om de azi. Ar trebui scris un studiu despre semnificația adjectivului „mândru“ în limbajul popular. S-ar constata că acest cuvânt n-avea, în lumea satului, nicio legătură cu vanitatea. Iubita însăși era numită „mândra mea“, utilizare preluată de altfel, în poeziile lui, de Eminescu, care cunoștea ca nimeni altul cultura populară.