(Ion Agârbiceanu, Arhanghelii, 1914)
În a doua jumătate a secolului nouăsprezece și la începutul secolului douăzeci s-a înregistrat în mai multe locuri din lume – cel mai cunoscut fiind California – o adevărată frenezie în căutarea aurului. Sute de exploratori și aventurieri luau cu asediu acele locuri, stimulați de găsirea de către unii antemergători mai norocoși a unor bucăți mari de aur nativ. Adevărat fenomen sociologic, goana după aur a inspirat filme și cărți.
Avem și noi o asemenea carte, romanul Arhanghelii al lui Ion Agârbiceanu, publicat în 1914. În cuprinsul lui este vorba nu de un ținut exotic, ci de un sat românesc, din Munții Apuseni, Văleni, în care funcționează mai multe mine de aur (în limbaj popular: băi de aur). Una dintre ele, numită „Arhanghelii“, este mai productivă decât toate și îl îmbogățește pe principalul ei acționar, fostul notar Iosif Rodean. Nu cu totul uitat, despre roman a scris de curând Vasile Spiridon în „R.l.“.
Ion Agârbiceanu nu se ocupă însă de modul cum funcționează afacerea, ci de schimbările pe care febra aurului le produce în viața unui vechi sat românesc. În mod indirect, bunăstarea se răsfrânge asupra tuturor sătenilor.
Datorită veniturilor importante pe care le obțin, sătenii din Văleni se lasă aproape complet de îndeletnicirile de agricultori. Trăiesc în îmbelșugare făcând frecvent chefuri. Crâșma lui Spiridon este aproape în permanență plină de oameni care beau ziua și noaptea. Femeile se îmbracă mai frumos și-și cumpără aproape tot ce au nevoie de la oraș.
Schimbările survenite în viața satului perturbă și povestea de dragoste dintre viitorul preot, Vasile Murășan, de 23 de ani, încă student în anul IV la un Seminar Teologic de la oraș, și una dintre fiicele lui Iosif Rodean, Elenuța. Fostul notar, acum deținătorul unei averi imense, are cu totul alte așteptări în legătură cu un eventual pretendent la mâna fiicei lui. Drept urmare, când Vasile Murășan absolvă seminarul și îl vizitează pe Iosif Rodean pentru a o cere pe Elenuța în căsătorie, acesta nu numai că-l refuză, dar îl și insultă.
Cu binecunoscuta lui sensibilitate, Ion Agârbiceanu vede deosebirea dintre relația prietenoasă cu natura a țăranului tradițional și acțiunea nevrotică a căutătorului de aur, care se află parcă în conflict cu mediul. Iată cum este descrisă îndeletnicirea veche de sute de ani, ritualizată, a celui care cosește iarba și o usucă la soare, ca hrană pentru vite: „Mireasma amețitoare a fânului, până-l usucă, până-l vede în ogradă, îi pătrunde atât de mult ființa, încât îi pare că în claia de fân este și o bună parte din el.“
Și iată cum ni se înfățișează activitatea febrilă de exploatare a aurului:
„Nu e muncă, e o vânătoare. Caută toți cu aprindere, izbesc cu ciocanele, sfărâmă stânca și dacă după multă trudă, în întuneric și miros de groapă, află aurul, nu-l culeg, ci-l răpesc cu lăcomie. Îl privesc mai mult ca pe un dușman după care au alergat de-atâta vreme, decât ca pe un prieten.“
Ar fi o greșeală să vedem în această reprezentare a schimbărilor survenite într-un sat o concepție patriarhală a scriitorului despre societate. Ion Agârbiceanu are vederi largi, înțelege lumea modernă, dar pe bună dreptate respinge modificările brutale ale stilului de viață tradițional. Omul nu este un obiect care poate fi mutat sau răsturnat, civilizația țărănească, constituită lent și armonios în sute de ani, nu permite modificări hazardate, dictate de împrejurări. Se câștigă o bunăstare de moment, dar se pierde ceva vechi și frumos.
Dovada că bunăstarea obținută astfel nu durează, că seamănă mai curând cu o loterie, poate fi găsită chiar în roman. La un moment dat, în timp ce joacă cărți, senin și fără griji, Iosif Rodean este înștiințat că la exploatarea Arhanghelii galeria din care se scotea piatră auriferă s-a încrucișat cu o veche galerie de pe timpul romanilor și, în urma prăbușirii unor stânci, au fost omorâți patru băieși. El se duce la fața locului, constată dezastrul și înțelege că mina nu mai putea să dea aur.
Continuă totuși lucrarea la o galerie nouă, cheltuindu-și toți banii, fără să aibă vreun rezultat. Datoriile îi cresc, iar el nu mai poate să plătească nici dobânzile. Bunurile lui sunt scoase la vânzare. Întâi se vând casele de la oraș, care erau ipotecate, apoi restul averii de la Văleni. În timpul licitației casei din Văleni, într-un acces de furie, omul de afaceri ruinat trage cu arma într-un coacționar la Mina Arhanghelii, Gheorghe Pruncul, pe care îl rănește grav. Deoarece este evident că și-a pierdut mințile și există riscul să facă și alte gesturi nesocotite, Iosif Rodean este internat de familie într-o casă de sănătate.
După acest sfârșit neglorios al afacerii cu aurul, viața de altădată din sat începe să se reconstituie. Distrugerea civilizației sătești nu are proporții atât de mari și nu este ireversibilă ca aceea pe care o va produce mai târziu comunis mul.