Avem o singură zi a lecturii, dar celelalte zile din an sunt ale ne-lecturii?
De curând, am aflat din mass-media că există în calendarul de sărbători din țara noastră și Ziua Lecturii, care, de altfel, a și fost marcată public, așa cum obișnuim noi și așa cum ne place, în chip festivist. Ne întrebăm deloc ironic, deloc malițios, ci la modul serios: Această Zi a Lecturii ce semnificație are, că doar într-o singură zi din an se citește, iar toate celelalte zile sunt zile ale… ne-lecturii? Și altă întrebare, la rândul său îndreptățită: Ziua Lecturii în România este o sărbătoare sau o… comemorare?
De ce spunem că întrebările de mai sus sunt întru totul întemeiate? Întrucât datele statistice, negativ copleșitoare, indică indubitabil o situație deplorabilă. Suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană la citit, iar 11 milioane de români au declarat că n-au citit nicio carte în ultimul an. N-au citit, fiindcă au fost ocupați sau fiiindcă au sentimentul că să citească nu le aduce niciun beneficiu personal. Dacă la aceasta adăugăm faptul că, așa cum s-a anunțat tot din surse oficiale, peste 40 % dintre elevi sunt analfabeți funcțional, atunci avem perspectiva unui dezastru colectiv. Un popor neșcolit, needucat, incult este o populație ușor de manipulat, de prostit, de subjugat (la modul concret, politic, ideologic, dar și ca gândire și sufletește).
Să ne mai mirăm cum de partide și personaje politice extremiste urcă în sondaje, sucind mințile atâtora dintre conaționali, fără să ofere nicio soluție viabilă la niciuna dintre problemele noastre? Nu, nu trebuie să ne surprindă un asemenea curs dezolant al lucrurilor. E o consecință logică pentru o țară care nu se îngrijește cu adevărat de condiția intelectuală a celor care o compun. Apărarea țării nu trebuie să se concretizeze doar în sumele mărite care se acordă pentru înarmarea efectivă (2,5% din buget), ci s-ar cuveni să cuprindă și o susținere reală, coerentă și permanentă, nu din joi în paști, nu declarativ și festivist, a școlii românești, a cercetării științifice, a artelor și a literaturii în limba română. Să fii deștept și învățat, să-ți întemeiezi ființarea comunitară pe un sistem de valori autentice te face mai puternic, îți sporește șansele să ieși biruitor din diversele confruntări și să ai un viitor care să conteze. Dar pentru asta e nevoie ca diriguitorii să arate bunăvoință și inteligență, ca și capacitatea de a înțelege adevăratele priorități, urgențe. (În domeniul nostru, cel literar, recent, am primit un semnal încurajator din partea Ministerului Culturii care ne face să credem că acest deziderat este realizabil.) (G.C.)
Se întâmplă în România
Știrile din realitatea noastră imediată sunt, nu o dată, năucitoare.
De pildă, în procesul lui Vlad Pascu, insul care, conducând mașina drogat și băut, a ucis doi tineri, în vara trecută, pe litoral, judecătoarea din Mangalia a întrebat senină dacă unul dintre tinerii uciși atunci se află… în sala de judecată! Câtă iresponsabilitate, de-a dreptul nelegiuită, la cineva pus să apere legea! Ce fel de magistrat este acesta care nu cunoaște dosarul cauzei pe care o judecă și care nu cunoaște, în fond, nimic din detaliile acestei tragedii, care a fost îndelung prezentată, comentată pe toată media din România și a provocat revolta întregii țări? Cum să lași soarta cuiva la discernământul unei asemenea persoane?! Iar această doamnă judecătoare face parte dintr-o categorie, a magistraților, considerată a priori la noi ca având merite excepționale și care, de aceea, e îndrituită să primească privilegii din partea societății: salarii imense, pensionarea la vârsta de patruzeci și ceva de ani și un cuantum al pensiei sfidător de mare. (Tocmai au fost făcute publice sumele amețitoare, încasate lunar de doi foști procurori retrași din activitate: 10 000 de euro și 12 000 de euro!)
Aflăm apoi că, în diverse orașe din țară, există blocuri de locuințe înalte de zece etaje sau mai multe care nu au lifturi în funcțiune. Lifturile, dacă au existat, s-au stricat de mult și locatarii n-au avut bani să le repare. Oamenii, atâția dintre ei vârstnici și suferinzi, sunt obligați să urce pe scări, uneori cărând greutăți, atâtea etaje. Este, desigur, un calvar. Știrea de la televizor suna așa: „De aceea, bătrânii nu mai ies cu anii din apartamentele lor.“ Desigur, e o hiperbolă. Totuși, situația gravă, înjositoare rămâne.
Și o altă întâmplare: la Sinaia, un ochi râde, altul plânge. Adaptată, cunoscuta zicere sună altfel: un trotuar râde, altul plânge. Despre ce e vorba? În zona istorică a orașului, spre Furnica și Peleș, s-au executat lucrări edilitare de introducere a cablurilor electrice în subteran. Din această pricină, cumva firesc, s-au stricat străzile. După obiceiul românesc, șantierul a durat ani de zile și mai mult decât era planificat. În fine, totul s-a încheiat și trotuarele au fost refăcute. Nu însă și pe strada Theodor Aman. Acolo, situație absolut insolită, un trotuar a fost reparat (borduri de granit, asfalt), celălalt a rămas în suferință (e spart, cu borduri vechi, de ciment fărâmicios). Oare locuitorii de pe o parte a străzii nu plătesc aceleași taxe și impozite precum cei de pe partea cealaltă a străzii? De ce atunci unii sunt defavorizați în comparație cu alții? Sau poate aceasta e o metodă originală a primăriei de a atrage turiști dornici să vadă, pe aceeași stradă, două trotuare diferite, unul normal și altul lăsat de izbeliște, impracticabil? (Cronicar)
Reviste și cărți
Din sumarul numărului 1/ 2024 al revistei „Ramuri“, am reținut: rubricile Răzlețe. Te strecori în altă epocă de Gheorghe Grigurcu și Semnal(e). Un necunoscut: seamănul nostru, noi înșine de Nicolae Prelipceanu; Focus. 10 (zece) de la Baroque Books and Arts de Cristian Pătrășconiu; Note de cinefil de Gabriela Gheorghișor; Între zBucium și Bucium, un drum cu sens unic de Savu Popa; Fără un eu frontal de Leo Butnaru; Soluții imperfecte – proză de Gabriela Adameșteanu; Avanpremiera editorială: Străbătând secolele. Soare întunecat de Eric-Emmanuel Schmitt; Carnet Plastic: Valentin Boboc – un pictor aproape clasic în epoca I(nteligenței) A(rtificiale) de Cătălin Davidescu
Numărul 2 (din februarie, 2024) al revistei „Viața Românească“ se menține la același nivel de interes ridicat. Selectăm din cuprinsul bogat: Veleitari din toate țările, uniți-vă, editorialul lui Nicolae Prelipceanu; Lumea teatrului. Cine e Hamlet? de Alexa Visarion; Excelsior. Un admirabil semn de normalitate: seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi de George Volceanov; în avanpremieră editorială, poeme de Gabriel Chifu din volumul Despre petrecerea de sine și alte poezii; Puzzle cu M.R.P. de Dan Gulea; Recitiri. Calculând, ghicind și numărând de Mircea Moț; Viața literaturii de Ion Bogdan Lefter; Psiho. Însemnări despre jurnal de Ioana Scoruș; Mens. De ce ți-e frică poți să scapi de Hanna Bota; Poezii de Leo Butnaru; proză de Marian Ilea; cronicile literare de Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu, Christian Crăciun, Tudorel Urian și Ion Pop; cronica traducerilor de Rodica Grigore, cronica plasticii de Florin Toma și Spectator de Nicolae Prelipceanu. O revistă literară de citit.
Ne-a vizitat la redacție poetul Eugen Barz. Cu acest prilej, ne-a lăsat un set complet al revistei „Littera Nova“, pe care o scoate la Madrid și pe care am prezentat-o în „România literară“. De asemenea, ne-a dăruit și trei cu legeri de versuri în ediție bi lingvă, română-spaniolă, pe care le propunem atenției cititorilor: Rugăciune în singurătate/ Oracion en soledad. Poeme/Poemas de Enrique Nogueras (Editura Școala Ardeleană), selecție, traducere și adaptare de Eugen Barz și Mihaela Vechiu, cuvânt-înainte de Virgil Mihaiu; Zborul/ El vuelo de Carlos d’Ors (Editura Junimea); traducere de Mihaela Vechiu și Eugen Barz, cuvânt-înainte de Felix Nicolau; și, în fine, un volum de Eugen Barz, intitulat La capătul versului/ Mas alla del verso, apărut la Centro Editor din Madrid (traducerea în spaniolă de Enrique Nogueras și prefață de Carlos d’Ors). Este remarcabilă activitatea literară a lui Eugen Barz și sunt de lăudat eforturile sale pentru a crea o punte între cele două literaturi, română și spaniolă. (Cronicar)