A dispărut o mare actriță

Sînt legată de promoții și de generații de actori, regizori pe care îi cunosc de cînd erau studenți. Sînt legată pe viață. A urmări un parcurs, a fi martor la devenire, a privi o evoluție înseamnă, pentru mine, un spectacol în sine. Și un privilegiu. Dar apropierea umană, amicițiile și prieteniile au prins, în atîtea zeci de ani, forme multiple, diferite, ca voalurile de mireasă luate de vînt și duse departe, printre case și fire, pe cer, printre nori, printre sori. Nu cred că am uitat ceva important. Senzații. Stări. Nu am uitat nimic din Tom Paine de Paul Foster, spectacolul lui Victor Ioan Frunză și al Adrianei Grand cu studenții din ultimul an, secția actorie, de la Academia de Teatru din Tîrgu-Mureș, în 1994. O nebunie de energie și sensuri, profiluri de actori pe care Frunză, ca nimeni altcineva, avea intuiția formidabilă să le descopere, pur și simplu, și să le lanseze. Erau tineri și înaripați, iar regizorul le sufla în pînze. Am invitat acel Tom Paine la Sibiu, la Festivalul de teatru tînăr, cel care s-a transformat în Festivalul cunoscut de astăzi. Sala era arhiplină, deși textul se rostea în maghiară și nu știu dacă atunci aveam căști cu traducerea. Știu, însă, că, noaptea, tîrziu, după cele patru ore ale reprezentației, am făcut pe loc un fel de dialog cu spectatorii, în foaierul teatrului. Nu am cum să uit vreodată lumina din ochii lor… Bogdan Szolt, Balazs Attila, Fulop Erzsebet, Bandi Andras Zsolt, Tordai Tekla, Remusz Szikszai, Reka Csutak… Pe mulți i-a invitat Tompa Gabor în trupa de la Cluj, pe alții îi văd la Tîrgu-Mureș, Sf.Gheorghe, Timișoara, Budapesta…

Tekla Tordai și-a păstrat, mereu, aceeași lumină pe care i-am văzut-o în facultate, unde a jucat Polly Peatchum, pe urmă Moartea în Tom Paine, Marianne în Tartuffe, în regia lui Tompa Gabor. Zîmbetul cald, învăluitor, moale, tandru. Pe scenă, frumusețea ei avea și senzualitate, și dramatism, accente grave în rostire, un ton aparte, o știință de a accentua cuvintele care aveau sens pentru mesajul personajului. Vocea ei avea o textură nobilă și intensă. De nu știu cîte ori i-a propus Marcel Iureș să joace ceva, împreună, la Teatrul Act, în București. Atît de clare îmi sînt personajele ei, fără cronologie neapărat: Doamna Ponza și întîlnirea cu Vlad Mugur, cu rigoarea și ludicul, cu ce este permis pe scenă și cu ce nu. Așa este (dacă vi se pare), Pirandello. Ce provocare, ce scoatere din țîțînii rutinei, ce școală… Viola din A douăsprezecea noapte și Îngerul, Emily, Asistentă medicală, O voce din Îngeri din America personaje în care a fost distribuită de Victor Ioan Frunză, regizorul, care, cred, a avut cheie la personalitatea ei, la forța ei pe scenă, la delicatețea senzuală și la un anumit mister din privire, din tăceri, din felul cum îl urmărea pe „celălalt“, la devoțiunea ei față de rol, de trupă, de teatru. Maria din Ilegitim, în regia lui Adrian Sitaru. Și Merope din Oedipus, pus în scenă de Andrei Șerban.

Am petrecut multe ore împreună. În teatru, la spectacole de la Maghiar și de la Teatrul Național din Cluj, la premierele lui Tompa. Copiii noștri, muzicieni, au avut legătura lor, foarte specială, strînsă, cu mult rîs și gag-uri. Poate că cel mai mult am stat în bucătăria lor, la mine în curte, dar locul de taină era Grădina. Drumul pînă sus, în capătul ei, așeza șirul gîndurilor, al întrebărilor. Acolo, în orice anotimp, puteam să vorbim oricît, despre orice. Tekla mă întreba întotdeauna despre ce spectacole am văzut, pe unde m-am mai dus după ele, era interesată de amănunte, de chestiuni profunde. O făceam să rîdă mai ales din sfada mea cu Gabor… Rîsul ei năvalnic, adevărat îi ridica ființa ca într-o suspendare în aer. Cam așa trăia Tekla. Puțin înălțată de la pămînt. Ca un abur. Ireal. Deși era atît de angrenată în creșterea și educarea copiilor, atît de dăruită lor, în afara timpului și timpurilor, privirea ei cuprindea universul. Și tainele. Și rugăciunea. Și înțelegerea. Anii în care nu a jucat, asumat, cred că au durut-o. Într-un fel sau altul. În Grădină, în apusuri moi, teatrul era Rege. Regele nostru. Apoi veneau cele lumești, multe și mărunte. Generozitatea ei era dublată de simțul dreptății și al corectitudinii.

Pe 26 ianurie, în zori sau în creierii nopții, nu știu cum să spun, Tekla Tunde Tordai a plecat în altă Grădină. Mi-a rupt sufletul și mi-a zguduit mintea, trupul. A luptat cu un eroism rar. A făcut și imposibilul ca să rămînă. Am vorbit în fiecare zi la telefon în ultimele luni. Vocea ei mă însoțește și nu mă lasă să-i dau drumul. Din brațe. Din tot ce ne-a legat. Despre Iubire am vorbit cel mai mult. Mai apăsat. Pentru că iubirea asta este în tot și în toate. Și în suferință, și în trădări. Și în însoțire, și în înălțare.

În seara de dinaintea înmormîntării am trecut pe la teatru. Steagul în doliu a fost primul semn din realitate. Se juca Macbeth al lui Silviu Purcărete. În foaier, zîmbetul unei femei frumoase într-o ramă luminată de o candelă. Am intrat puțin. Am văzut un fragment din cel mai frumos spectacol… altfel… și rîs, și plîns… și atîta durere în fiecare… m-am uitat la actorii minunați care își amestecau apăsarea profundă cu un altfel de umor. Care mi s-a părut foarte al lui Eugène Ionesco și foarte al lui Purcărete… A doua zi, am fost copleșită de solemnitatea Trupei. De solidaritatea lor, dincolo de nimicurile omenești. De omagiul adus, de prețuirea lor, de dragostea și respectul lor. De felul în care totul a funcționat ca un mecanism riguros, discret, scufundat în tăcere. Tăcerea aceea grea, densă… pe care am luat-o cu mine. Care a mers pe străzile din Cluj, în mici pîlcuri negre, de actori îndoliați. Aproape toți din „Tom Paine” au fost acolo. I-am văzut acolo, lîngă Tekla. Împreună după treizeci de ani.

Mi-am amintit că Tekla urma să joace în Neînțelegerea, pe care Mihai Măniuțiu o va monta în stagiunea asta. Doamne, cîte nu am înțeles… cîte aș vrea să te întreb, să mă întreb. Nu ca Iov. Ca cineva care stă într-o Grădină și înalță lumina iubirii către tine.

Cuvintele pe care extraordinarul actor Bogdan Zsolt, colegul de o viață și prietenul Teklăi, le-a citit mi se par un Recviem. La care mă tot întorc.

„Fiindcă… la urma urmei pare a fi oarecum rezonabil ca cineva dintre noi, cea mai fragilă, să fie aleasă drept întruchiparea forței, a bucuriei însorite, a vitalității, a sublimului ca să poarte o greutate imposibilă. Gîndesc cu voce tare, dragă Tekla. Vînez răspunsuri, caut alinare într-un morman de semne de întrebare. Zîmbetul tău era alinarea noastră, ca o infinită mare calmă, senină… La nașterea ta, Mureșul, ca un potop amniotic, spărsese barajul, ocupînd învolburat orașul, chiar țara pe jumătate… cu oameni atîrnînd de gard, cocoțați în copaci, iar mai încolo stăteau plopii înmuiați în albastrul noroios de cer. Te urmăresc într-un timp anume pe o scenă oarecare, la un moment dat și mă uimești de parcă te văd iar pentru prima oară, cu toate că aveai aceeași prezență și în anii studenției. Pentru că interpretezi sfidînd parcă universul, hotărîtă să fii prezentă chiar dacă te costă toată viața din tine. Un moment trecător, dar tu strălucești de-a pururi. De unde atîta vitalitate și bucurie? Această înflăcărare? Acest parfum de plop… oare din ce recuzită cerească provine? Love me like there’s no tomorrow. Așa joci tu. Minori ai unui univers efemer, am văzut oare picătura ta de lumină, cît mai lumina pe bolta cea întunecată? Te priveam oare uimiți, așa cum doar la o stea privește omul? Tom Pain, Îngeri în America, Tartuffe, Golde, Polly, Scene din Bergman, Maria Stuart, Viola lui Shakespeare, tunsă… tînjesc după amintiri cum tînjeai tu după oxigen pînă cînd aerul din jurul tău s-a rărit prea mult. Și cu ce-a mai rămas rosteai un posibil șir de ultime cuvinte: «Trebuie să vorbesc cu actorii». O mînă de silabe, o pădure de semne de întrebare. Liniște. În adîncul tuturor lucrurilor, spun, pulsează înțelepciunea, iubirea, grația Spiritului. Nu am știut că ești și Zînă (Tunde). Precum nu am știut, admit, niciodată, ce înseamnă Tekla. Dar m-am uitat acum. Vine din greacă. Theokleia. Cea care are gloria lui Dumnezeu. În regulă, atunci.

Adio, dragă Tekla