Personalități proeminente ale artei franceze a secolului al XIX-lea, născuți la numai doi ani diferență, Édouard Manet și Edgar Degas au fost legați printr-o relație de prietenie și admirație reciprocă, complicată însă de momente de animozitate. Istoria raportului dintre cei doi artiști face subiectul unei expoziții zămislite dintr-o reînnoită colaborare între muzeele Orsay din Paris și Metropolitan din New York. Circa 160 de lucrări – prezentate în paralel, ca un fel de dosar de mărturii, într-o ordine care nu e nici cronologică și nici tematică – descriu interacțiuni personale, cercurile intelectuale pe care cei doi le-au frecventat, direcții similare sau divergente în evoluția lor creatoare.
Fii rebeli ai unor familii burgheze, Manet și Degas au avut firi diferite și interese artistice nu neapărat congruente. Primul a rămas în istorie prin compozițiile sale îndrăznețe și reprezentări ne-edulcorate ale societății timpului; al doilea a fost preocupat mai ales de reprezentarea luminii și a mișcării…. Chiar dacă a fost o perioadă în care se vedeau și discutau des, relațiile dintre ei au avut mereu suișuri și coborâșuri, în pofida faptului că se admirau reciproc. Dacă s-au păstrat câteva scrisori de la Manet către Degas, nu există niciuna în direcție inversă, deși Degas l-a pomenit pe Manet în misive către terți… Expoziția include mai multe variante ale chipului lui Manet, executate de Degas, de altfel destul de cuminți. Un tablou în particular, aflat azi în Japonia, a dat naștere la o ruptură serioasă între cei doi, atunci când Manet, nemulțumit de modul în care i-a fost pictată soția într-un dublu portret pe care-l primise cadou, distruge parțial pânza cu lovituri de cuțit.
Legenda susține că s-au întâlnit pentru prima oară la Luvru, în 1864, în fața uneia dintre infantele pictate de Velázquez. Muzeele nu deveniseră decât de puțină vreme un mediu propice pentru educarea tinerilor artiști, suplimentând activitatea din atelierele academice. Se pare că Manet, având deja un oarecare renume, a făcut un comentariu despre îndrăzneala puțin mai tânărului Degas de a face o gravură în afara atelierului și fără un desen pregătitor. (Atât gravura lui Degas cât și o alta, nedatată, după același tablou, de Manet sunt incluse în expoziția de la Metropolitan)… Contactul direct cu arta secolelor trecute, nu numai la Luvru ci și în Italia, a însemnat imens pentru evoluția ambilor artiști. Rafael, Tițian, Veronese, Rubens sau Delacroix au rămas influențe importante dincolo de perioada lor de formare. Manet a avut o admirației specială pentru arta lui Diego Velázquez, pentru talentul pictorului spaniol de a scoate în evidență individualitatea caracterelor, pentru modul în care a folosit lumina și o paletă restrânsă de nuanțe în dorința de a crea o atmosferă specială și efecte dramatice.
Un punct central al diferențelor dintre cei doi, dar și al istoriei artei moderne, este poziția pe care au avut-o în raport cu saloanele oficiale anuale ale Academiei de Belle-Arte din Paris. Pentru Manet, a fi reprezentat aici a rămas mereu un țel important chiar dacă n-a fost de acord cu ierarhia genurilor promulgată de autoritățile academice care vedeau în picturi cu subiecte mitologice sau istorice culmea unei cariere… În 1861 expune un cuminte dublu portret al părinților săi și Cântărețul spaniol (Chitaristul), influențat de Velázquez. Amprenta celui din urmă este evidentă și în Crist mort cu îngeri (1864), inspirat de Andrea del Sarto, dar tratând un – neobișnuit pentru el – subiect religios cu un amestec special de solemnitate și emoție… Alte două lucrări majore din aceeași perioadă contestă reprezentarea tradițională a nudului feminin precum și rolul și comportamentul îngăduite femeii în societatea timpului… O compoziție modelată după Giorgione, intitulată Dejun pe iarbă (doar o variantă nu foarte reușită este prezentă la New York), este respinsă de Salonul oficial din 1863, stârnind un scandal la fel de mare și la așa-numitul „Salon al refuzaților“ prin alăturarea, într-un decor campestru, a unui nud și a doi bărbați complet îmbrăcați, discutând între ei… Prezentată la Salonul din 1865, Olimpia, adusă acum pentru prima oară în America, ocupă punctul focal ale expoziției de la Metropolitan. Trebuie să faci un efort ca să înțelegi teribila reacție a publicului și a criticii pariziene de atunci, stârnită de decizia pictorului de a reprezenta o prostituată cu căutătură directă, provocatoare jucând rolul Afroditei într-un tablou inspirat de Venus din Urbino de Tițian. Imaginea a reprezentat probabil un asemenea șoc, încât privitorii nici nu au realizat cât de departe este pânza nu doar de idealurile academice, ci și – cu liniile ei schițate și pensulația foarte liberă – de nivelul de finisare „acceptabil“ pentru un tablou prezentat la un salon oficial.
În același an, 1865, Degas expune și el la Salon un tablou țeapăn și conformist, Scenă de luptă în Evul Mediu, care nu atrage în niciun fel atenția. Scandalul Olimpiei pare însă să-l fi radicalizat. Pictează O femeie așezată lângă o vază de flori care destabilizează categoriile tradiționale, tabloul nefiind nici o natură moartă, nici un portret. Un an mai târziu, abandonează pictura cu subiect istoric pentru o temă modernă, reprezentând un jocheu căzut de pe cal.
Cu toate că Degas a expus, începând cu 1874, alături de membrii grupului impresionist (ceea ce Manet a refuzat, deși era considerat ca un fel de părinte al mișcării), afilierea sa la impresionism este mult mai puțin clară decât cea a unor Monet sau Renoir. Și el și Manet au tratat subiecte cotidiene într-o manieră mai spontană și au adoptat o paletă de vibrante culori deschise, dar au rămas ancorați în tradiție, continuând să lucreze în studio la tablouri plănuite în detaliu și refuzând să picteze „en plein air“ sub impulsul momentului.
Cele 13 secțiuni ale expoziției ilustrează, rând pe rând, alte dimensiuni ale relațiilor personale și artistice dintre Manet și Degas: experiența similară din anii războiului franco-prusac și ai Comunei; atitudinea progresistă a lui Manet cu privire la evenimente mondiale, contrastând cu aceea tot mai conservatoare a lui Degas; întâlnirile dintre foarte sociabilul Manet și tot mai introvertitul Degas în cafenele sau în salonul lui Berthe Morisot. Totodată, curatorii au găsit o seamă de exemple în care înrudirea artistică dintre cei doi, în termeni de subiecte și de modul lor de tratare, este foarte apropiată. Cea mai edificatoare alăturare este perechea L’Absinthe (Degas) și La Prune (Manet), reprezentând câte o femeie singură, cu privirea pierdută, la o masă de cafenea. Mai sunt și multe altele, de la studii academice la peisaje marine, la scene legate de curse de cai la Longchamp.
După moartea lui Manet (1883), Degas nu pregetă să-și îmbogățească colecția cu lucrări ale colegului său, pe măsură ce acestea deveneau disponibile: desene, un set aproape complet de gravuri, opt tablouri în ulei, printre care fragmente ale Execuției împăratului Maximilian (tabloul influențat de Goya pe care pictorul cu convingeri republicane l-a pictat în 1869, impresionat de soarta unui prinț austriac ucis în Mexic). În aceeași perioadă, Degas continuă să dovedească o creativitate deosebită, mai ales în lucrări în care reda mișcarea și înfățișa efectele luminii, dizolvând contururi în pete de culoare. Din păcate, pastelurile și linotipurile cu scene din lumea baletului sau a curselor de cai din târziul vieții sale sunt doar vag amintite de această expoziție. În consecință, Manet apare ca un spirit mult mai novator decât Degas, ceea ce nu e neapărat adevărat.
Precum Manet sau Degas, americanul John Singer-Sargent a rămas indisolubil legat în pictura sa de secolele anterioare. Portretele sale de la sfârșitul secolului al XIX-lea – Madame X, Lady Agnew, Dr. Pozzi at Home, Mrs. Charles Inches – expuse acum la Muzeul de Arte Frumoase din Boston, într-o expoziție intitulată „Fashioned by Sargent/ Modelat de Sargent“, nu sunt defel „impresii“, ci au fost construite cu mare grijă, inclusiv în alegerea veșmintelor. Este de altfel principalul punct pe care curatorii manifestării vor să-l demonstreze cu cele circa 50 de exponate selecționate. Surprinzător sau nu, îți dai seama că expoziția de la Boston poate fi privită ca o prelungire a celei de la Metropolitan. Portretele de mari dimensiuni ale lui Sargent, cu chipuri memorabile care nu dezvăluie însă prea mult din gândurile modelelor, sunt o continuare a filiației Velázquez – Manet. Drapate în veșminte care par a fi țesute din culoare și lumină, te duc cu gândul la pictura venețiană și la Degas. Inovațiile nu trebuie să fie radicale pentru a fi memorabile.