Corespondență
Ecaterina Chifu, traducătoare a capodoperei lui Eminescu în limba franceză, ne trimite, împreună cu traducerea, o Pledoarie ca poemul „Luceafărul“ să intre în Patrimoniul UNESCO. O informăm, cu părere de rău, că operele literare sau artistice, indiferent de valoarea lor, nu sunt prevăzute ca parte din Patrimoniul UNESCO, dat fiind numărul lor extrem de mare, imposibil de cuprins.
Andreea-Evelina Chirică „vine către noi cu o întrebare“: și anume dacă o persoană „foarte dragă inimii mele și fosta mea dirigintă“ poate publica în revista noastră „un articol despre literatură“. Nu întâlnesc prima oară o astfel de delegare a rugăminții, dar ea continuă să mă uimească. Și nu pot să nu mă întreb, la rândul meu și în glumă, firește, cât de greu îi va veni doamnei „dragi inimii mele“ să scrie un articol dacă nu poate scrie trei rânduri de prezentare. Și, ca să răspund la întrebare, oricine ne poate trimite un text. De publicat, îl publicăm dacă îl considerăm meritoriu.
„Am pus un pariu cu soția că NU îmi veți publica recenzia în prestigioasa revistă pe care, cu onoare, o conduceți“, ne scrie Petruș Andrei. Vă felicităm, ați câștigat pariul.
Îl anunț pe această cale pe Vlad Neagoe că este ultima oară când își vede scris numele în „Rl“. De răspuns, n-am ce să răspund insanităților pe care mi le adresează mai în fiecare săptămână, într-un limbaj suburban: „Cum vine asta, tovarășe Manolescu? Eu trimit la de al de duniavoastră două capodopere geniale să le publicați pe prima pagină, dar tu în loc să publici poemele mele inspirate fleorțăi ca o pizdă de makak despre revaliuție și despre prietenii tăi bandiți comuniști care sunt mai răi decât naziștii.“ Și când te gândești că toată ura de care mustește textul pleacă de la refuzul de a-i publica poemele „inspirate“ și „geniale“! (N.M.)
Banul public
Nu știu care este definiția dată de specialiști formulei din titlu. Din câte știu eu, simplu spus, banul public este suma impozitelor, taxelor și altor contribuții obligatorii ale cetățenilor la bugetul statului. Stabilite prin lege, aceste contribuții acoperă cheltuielile statului cu instituțiile din subordine, administrația publică, armata, poliția, justiția, școala, guvernul, palamentul, partidele politice și, bineînțeles, cu lefurile și cu pensiile. Pe înțelesul unui cetățean obișnuit ca mine, asta înseamnă că fiecare cheltuială a unei instituții, cât de mică, conține și câțiva din bănuții mei personali. Când pompierii aleargă zi și noapte să stingă incendiile, multe provocate din neglijență, costurile operațiunii sunt suportate, într-o anumită măsură, de noi toți. Când niște derbedei se taie cu macetele sau se înjunghie în plină stradă, noi, care n-avem nicio vină, suntem cei care plătim costurile intervenției polițienești, ale proceselor și ale anilor de temniță. Incompetența funcționarilor publici care produc pagube bugetului are și ea efecte asupra buzunarelor noastre. Exemple de acest fel, sute, mii. Doar conștiința că plătim toți pentru puțini pare să lipsească. Ne revoltă petrecerile deșănțate ale îmbogățiților prin fraudarea statului, dar nu ne gândim că pe fundul fiecărui pahar de șampanie dat pe gât la Monaco de un astfel de individ se află bani luați din buzunarul fiecăruia dintre noi. Nu știu cât de mare e, global vorbind, prețul pe care îl plătim noi toți pentru toate acestea. Am aflat, de exemplu, cât va scoate din buzunar fiecare cetățean pentru plata miliardelor pretinse de Pfizer: 29 de euro! E mult, e puțin? Mie mi se pare că prețul incompetenței și al iresponsabilității naționale este imens. (N.M.)
Ciorba lui Bontaș
Sub acest titlu, al cărui înțeles se va vedea ceva mai departe, Ion Vartic publică în „Apostrof“ din ianuarie un foarte interesant articol despre înființarea cu 55 de ani în urmă, primul număr, 28 decembrie 1968, al revistei „Echinox“, la a cărei fondare autorul articolului a participat împreună cu Marian Papahagi, nașul publicației, și cu Ion Pop, profesorul „tinerilor literați români, maghiari și sași, cu toții încă studenți ai Universității clujene“, care au alcătuit cea dintâi echipă de redactori și colaboratori, de care se leagă numeroase „lovituri de presă“, după cum le numește Ion Vartic. Ecoul publicației a fost imens. Și alte centre universitare au încercat să-i urmeze exemplul, cu mai puțin succes însă, Iașul sau Bucureștiul, unde controlul ideologic al CC al UTC s-a dovedit mai eficient. La București, de exemplu, abia în 1977 a luat ființă Cenaclul de Luni tocmai din cauza absenței unei publicații studențești neinfestate ideologic. Epoca de glorie a „Echinoxului“ clujean a durat un deceniu și jumătate. Dificultăți au fost pe tot parcursul. Ion Vartic citează un avertisment din decembrie 1982, aflat în Jurnalul lui Mircea Zaciu, celălalt dascăl susținător al „clujenilor-neclujeni“, conform formulei proprii, antiprovinciali și proeuropeni: „organele“ politice i-ar monitoriza atent de la o vreme. Informația, Zaciu o avea de la mine: se declașase o campanie, mai întâi discretă, apoi, tot mai alarmantă, contra cenaclurilor și revistelor studențești. Cenaclul de Luni întâmpina tot mai multe greutăți în desfășurarea reuniunilor, de la lipsa neprevăzută a unei săli, la vizite la cenaclu din ce în ce mai frecvente ale unor activiști UTC. În vara lui 1983, peste Cenaclul bucureștean a fost trasă ultima cortină. Exact atunci, conducerea „Echinoxului“ a fost chemată la rectoratul Universității și demisă „festiv“. De față au fost unul dintre prorectori și secretarul cu propaganda al CC al UTC, sosit tocmai din Capitală, tovarășul Bontaș, „care făcea parte din gașca lui Nicu Ceaușescu“, după cum afirmă, citat de Ion Vartic, Vladimir Tismăneanu (de la care știm și care a fost, după 1989, parcursul activistului cu pricina, director general la Ana Electronic S.A., firma lui Copos, trimis în judecată alături de acesta în Dosarul Loteria II). Ei bine, revenind la titlul articolului, el ne este explicat cu umor de Ion Vartic: după încheierea „cu bine“ a ședinței de demitere, tovarășul Bontaș i-a invitat pe toți trei demișii „la o ciorbă“, în Grădina de vară a Universității. Îl las pe Ion Vartic să încheie povestea: „Surprins de grotescul neașteptat al situației de a ni se decerna la sfârșit o ciorbă, îmi amintesc că am răspuns pe loc încântat: da, da, o ciorbă de văcuță! După ce am comandat ciorba, ne-am ridicat toți trei brusc în picioare și am plecat lăsându-i cu lingurile în gură, și pe prorector, și pe Bontaș.“ (N.M.)
Întrebări capcană
Într-o emisiune de la Radio Trinitas, Teodora Stanciu mi-a sugerat să vorbesc despre cum trebuie citite romanele. Întrebarea mi s-a părut la început cam prea tehnică pentru a face obiect de discuție publică. Dar privind lucrurile cu atenție, mi-am dat seama că îmi oferea ocazia de a lămuri o chestiune importantă legată de lectură: nu numai de ce nu se citește, lucru despre care s-a tot discutat, ci despre cum se citește. Am ales să mă refer la cum se citește un roman. Am publicat cu o jumătate de secol în urmă o întreagă carte a cărei temă subiacentă era aceasta (temă pe care comentatorii n-au remarcat-o). Prima constatare, absolut evidentă, este că nu toate romanele se citesc la fel. Romanul așa-numit clasic al cărui narator, confundat cu autorul, este omniscient ne permite un acces nestânjenit la rostul evenimentelor și la motivațiile psihologice ale personajelor. Când însă narațiunea este la persoana întâi, nu mai avem voie să atribuim, pur și simplu, autorului vocea. În astfel de cazuri, vocea aparține unui narator, care poate fi identificat uneori cu un personaj. Lucru cunoscut unora dintre cititorii cu carte. Ceea nu se știe totdeauna este urmarea asupra acurateții lecturii pe care o are ignorarea acestuia. Și asta, fiindcă nu tehnica romanescă e cu adevărat importantă, ci înțelegerea corectă a conținutului romanului. Cititorul nu e neapărat conștient că s-a schimbat convenția narativă. Dar riscă să se înșele asupra fondului întâmplărilor și personajelor, dacă nu-și dă seama că ele nu sunt relatate din perspectiva unui autor situat în ceruri, ci din a unui pesonaj cu stare civilă, limitat inevitabil în cunoștințele sale și în capacitatea de a le judeca obiectiv. Voi da un exemplu, de care m-am slujit, nu o dată, ca de o întrebare capcană în lecțiile mele de la Facultate. Analizam romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Se știe că narațiunea este la persoana întâi, relatată de către însuși personajul principal, Emil Gheorghidiu, care, într-o primă parte a romanului, se desparte de soție, iar în cea de a doua, pleacă voluntar pe front. E vorba de Marele Război. Motivul despărțirii este gelozia lui Gheorghidiu, obsedat de faptul că e înșelat și urmărind toate gesturile Elei cu o curiozitate bolnavă. Întrebarea capacană era: îl înșeală sau nu Ela pe Emil? Răspunsul cel mai frecvent era: da, îl înșeală. Doar doi sau trei studenți răspundeau: nu. Dovadă, puterea de convingere a naratorului. În fond, greșeau și unii, și alții. Răspunsul corect era: nu avem cum să știm. De vreme ce Gheorghidiu este cel care spune povestea, iar el este gelos nevoie mare, nu-l putem credita în chip absolut, cum am fi făcut în cazul unui roman cu autor omniscient. Nu există alternativă la spusele lui Emil. Elei nu i se dă cuvântul. Nici altor personaje, martori la evenimente. Dată fiind convenția romanescă, Ela se bucură de prezumția de nevinovăție. Dacă își înșeală sau nu soțul, nu putem ști cu ceritudine. (N.M.)
Patologie literară
În „Vatra“ 12/2023, Tatiana Ernuțeanu publică cinci poeme în proză de aceeași factură precum, iată, un fragment din cel dintâi:
„zace viața asta ca o flegmă înghețată pe un trotuar glorios
de unde urmăreai corbii care se uitau în case jalea îi stă
bine electrei zici și torni lichidul din sticlă pe pământul
care nu se vede eva nu s-a întors în rai și vita dulcis
transformată în să crăpăm de fericire este împotriva
tuturor natura exagerează și ea uite
și tu glicina asta cum
face să-mi bată inima…
ș.a.m.d.“