De ce n-a preluat puterea în decembrie 1989, în locul lui Iliescu, un președinte democrat? L-am întâlnit prin anii 1990, pe un aeroport, pe generalul Stănculescu (cel care chemase elicopterul care i-a expediat pe Ceaușești spre neant și care deținea puterea în acel moment inițial al revoluției) și l-am întrebat de ce l-a preferat pe Iliescu. Răspunsul a fost: „Pe cine ar fi trebuit să susțin? Despre Coposu, Roman și ceilalți nu auzise nimeni. Verdeț, Bârlădeanu și ceilalți erau compromiși. Securitatea, deși în dificultate, continua să facă jocurile și n-ar fi acceptat cu niciun chip un alt președinte decât Iliescu. Dumneata și alții l-ați acuzat ulterior pe Iliescu că a protejat Securitatea. Putea să procedeze altfel?“
Rămâne în suspensie problema rolului sovieticilor în decembrie, care pare să fi acaparat concluziile participanților la dezbateri, cu toate că însuși procurorul actual responsabil de dosar spune limpede că turiștii ruși care au trecut granița în zilele fatidice n-au fost mai numeroși decât cei care făcuseră același lucru în anii anteriori și că n-a descoperit că ar fi jucat vreun rol în evenimente. Încă o dată, presiunea dinspre URSS, dacă va fi existat, nu putea fi decât în sprijinul eliminării lui Ceaușescu și a tipului lui de comunism.
Urmărind emisiunile și dezbaterile, am mai remarcat un lucru, și anume tendința de a nega ideea că a existat cu adevărat o revoluție și de a o privilegia pe aceea că a fost o lovitură de stat. Chestiunea s-a pus aproape de la început. Eu însumi am ezitat între cele două teze. Astăzi, sunt de părere că totul a început ca o revoluție populară (pe care am trăit-o!), reprimată de armată, nicidecum ca o lovitură de stat, pusă ulterior pe seama Securității, care s-ar fi pregătit de ceva timp în vederea ei. Mineriadele reprezintă dovada că tentativa nu i-a reușit. Odată instalați la putere și victorioși în alegeri, noii conducători ai statului au avut o altă problemă decât Securitatea, desființată ca instituție: au fost infiltrați de foști politicieni comuniști și de securiști de rangul doi, pe care n-au vrut (și nici n-au putut) să-i elimine, refuzând să aplice Punctul 8 al Declarației de la Timișoara (din motivul evident că-i atingea și pe unii din ei). Când am intrat în politică, am avut de-a face și cu unii, și cu alții. Toate partidele vremii au avut parte de ei, îndeosebi PDSR și PNȚ. Despre Parlament, nu mai vorbesc. I-am avut colegi de Senat între 1992 și 1996. Guvernul a fost singurul relativ curat la început, cu miniștri de talie europeană. Noua conducere a statului a fost treptat acaparată de astfel de elemente. Ce se întâmplă astăzi este urmarea acestei recuperări a puterii, care își are istoria ei, de către tot soiul (rău!) de oportuniști și de descendenți ai lor, pentru care n-a existat nicio revoluție. Mă tem că rodul târziu al acestei situații este ideea unora de astăzi că 1989 a fost anul unei lovituri de stat. Idee susținută, de altfel, de către Ceaușescu însuși la proces.
O întrebare încă fără un răspuns definitiv este aceea referitoare la teroriști. Cu siguranță și pentru că a fost complicată de analiștii evenimentelor într-o asemenea măsură, încât nicio certitudine să nu fie posibilă. Cel mai firesc răspuns pare să fie, după câte știm acum, acela că unități speciale din armată, aflate direct sub controlul lui Ceaușescu, au ocupat automat, la șase ore de la alungarea dictatorului, poziții de luptă în jurul unor instituții-cheie, ca în toate loviturile de stat, cum ar fi Televiziunea sau Radioul, și au tras sau au simulat că trag, până când Ceaușescu a fost executat. Aceștia au primit numele de teroriști. Nu văd niciun motiv ca Iliescu și noii lideri să fi plănuit ei înșiși o acțiune care îi viza și nu putea decât să-i destabilizeze. Ca și mineriadele, ulterior. N-are niciun sens opinia că teroriștii și minerii au fost puși la cale de o putere care își asigurase victoria, ba, la sosirea minerilor, câștigase alegerile cu mare majoritate. Așa-zișii teroriști au reprezentat un ultim act reflex al statului comunist. Ei erau instruiți să reprime o eventuală lovitură de stat, nu o revoluție. Execuția Ceaușeștilor în 25 decembrie a fost grăbită tocmai din teama că ei ar putea fi salvați. Odată ieșit Ceaușescu din scenă, așa-zișii teroriști, care operaseră la comanda lui s-au topit în masa de revoluționari. Concluzia mea, de puțini împărtășită, este că armata a fost aceea care a tras în populație, asupra clădirilor Miliției și Securității, inclusiv, la ordinul direct al lui Ceaușescu până în 22 decembrie, apoi, în virtutea inerției, s-a tras de către unități special antrenate. A se vedea cazurile de la București (la ordinul lui Militaru, au fost executați uslași, la Aeroport, comandantul militar a ordonat foc asupra unor recruți de la Școala de Miliție de la Câmpina), de la Sibiu (urmele de gloanțe de pe clădirea Miliției trase la ordinul căpitanului Dragomir se mai vedeau acum un deceniu), de la Cluj, Timișoara, orașele cele mai bine documentate în această privință. Iar generalul Milea a fost foarte probabil împușcat, fiindcă a ordonat armatei să se retragă în cazărmi. Procurorul actual de caz este și el de părere că n-au existat teroriști, dar și că acțiunea pusă pe seama lor a fost o diversiune. Organizată însă de cine? Degetul procurorului arată din nou spre Iliescu și spre anturajul lui imediat. Cei peste 1.000 de tineri uciși între alungarea Ceaușeștilor și executatea lor, mai mulți morți decât în revoluția propriu-zisă, i-ar face vinovați pe Iliescu, pe Voican Voiculescu și pe Măgureanu de crime contra umanității. După naiva mea părere, dacă justiția va merge pe această idee, se va face încă o dată de râs, punând vina pentru morții revoluției în cârca unor țapi ispășitori. Că Iliescu are o responsabilitate în acest eșec este adevărat, dar nu pentru ce s-a întâmplat în 1989, ci pentru ce se va întâmpla în următorul deceniu, când se va dovedi că democrația a debutat în România cu stângul, singura țară fostă comunistă cu guvern socialist imediat după revoluție, întârziind reformele și perpetuând în politică mentalitatea din regimul trecut. De pildă, acordând FSN 50% din locuri în CFSN. Administratorii dosarului revoluției tind să bată în cuie ideea „crimelor contra umanității“, care ar fi fost comise în 1989, făcând din Iliescu un conspiraționist, un personaj malefic, și trecând cu desăvârșire cu buretele peste rolul lui în politica greșită din anii 1990, de care, cum spuneam, este cu adevărat responsabil. Am declarat odată de la tribuna Camerelor reunite cu ocazia împlinirii a cinci ani de la evenimentele din 1989 că, așa cum am avut terorism fără teroriști, avem corupție fără corupți. În lumina celor de mai sus, care par să-mi contrazică cel mai concis discurs parlamentar, nu greșeam totuși: ideea era nu că n-au existat nici unii, nici alții, ci că n-am fost în stare să-i identificăm și să le spunem pe nume.