Corespondență
Mara Pop, 16 ani, elevă la liceul „Emil Gojdu“ din Oradea, ne scrie că „literatura reprezintă pasiunea mea“ și ne trimite câteva texte. Prima pasiune a unui scriitor trebuie să fie cititul, nu scrisul. Textele nu ne conving că autoarea a citit destulă literatură. Înainte de a ne trimite altele, o rugăm să citească multă, multă literatură. Știm că la „Gojdu“ sunt profesori buni de literatură. Ar fi bine să-i consulte. Și, eventual, să ne scrie și nouă despre sfaturile primite.
Alex Manu ne roagă să-i răspundem la întrebarea dacă „dorința lui de a redacta poezii și articole“ primește încuviințarea noastră. Din capul locului, nu ne place felul în care își formulează rugămintea: îi lipsește limbajul elementar. Poeziile trimise n-au nicio legătură cu literatura. Sunt un fel de texte pentru manele: „Dacă aș fi știut că e ultima dată/Te-aș fi ținut strâns lângă mine/Nu ți-aș fi dat drumul vreodată/Chiar dacă m-aș fi pierdut pe mine.“ Vă rugăm să nu reveniți.
Gheorghe Moroșanu mă ceartă cu asprime pentru că i-am refuzat publicarea unui comentariu plin de generalități combinat cu un bruion de interviu cu „prietenul meu și colaboratorul dv.“, Adrian Alui Gheorghe. „Mai încercați o dată să citiți“, mă invită G.M., adăugând ritos: „Dacă reușiți, aștept explicații și scuze… Dacă nu, nu.“ N-am reușit. Așa că… (N.M.)
Politică și bomboane
Propunerea guvernului de a plăti în plus pentru produsele care conțin zahăr nu mă atinge direct, dat fiind că, nu numai n-am mâncat niciodată dulciuri, dar diabetic fiind la bătrânețe, nici vorbă să-mi agravez boala. Propunerea cu pricina mi-a amintit însă două întâmplări din urmă cu mai bine de patruzeci de ani. În 1981, zahărul și alte produse alimentare au fost raționalizate în România lui Ceaușescu, mai preocupat să-și plătească datoria externă (în limbajul economiștilor, era vorba, de fapt, de un credit), decât să se gândească la soarta poporului. Măsurile macroeconomice de felul acesteia au consecințe dureroase în viața de toată ziua a cetățenilor. Mă aflam în preajma unei piețe bucureștene, în fața unei tarabe cu tot felul de nimicuri ieftine. Printre care, dropsuri. Dispărute din cofetării. Îmi trebuiau bomboanele cu pricina doar când mergeam cu fiul meu pe munte și nu puteam bea apă pe cât ne-am fi dorit. Lângă mine, o tânără femeie cu o fetiță de șase sau șapte ani, care poftea la o bomboană de un leu. Femeia nu mai avea leul cu pricina. M-am gândit să-i ofer fetiței bomboana. Dar m-am temut să n-o jignesc pe mama ei. Am plecat, dar m-am întors destul de repede ca să constat că cele două nu se mai aflau în fața tarabei. Ani de zile n-am uitat episodul cu bietul copil privat de cea mai mică bucurie. Și mi-am reproșat ezitarea. Nu mult după aceea, la Paris fiind, am aflat adresa uneia din bomboneriile celebre ale capitalei Franței și am vrut să cumpăr bomboanele acrișoare de care aveam nevoie pe munte. Ce am văzut în bombonerie mi-a tăiat răsuflarea. Nu numai fiindcă îmi dădeam seama de existența a sute de sorturi de bomboane, dar și fiindcă mi-a trecut brusc prin cap că în țara mea există copii care nu numai n-au mâncat vreodată bomboane, dar nici nu știu că ele există. Am renunțat să cumpăr și am ieșit din bombonerie, cu un sentiment de disperare cum am trăit puține în viața mea. Între alte multe, ceaușismul a însemnat și faptul că generații de copii n-au cunoscut gustul bomboanelor. (N.M.)
Gardul de sârmă
Cred că subconștientul joacă un rol, nu neapărat descifrabil, în viața fiecăruia din noi. I-am citit pe Freud și pe Jung, ca toți intelectualii din vechile generații. N-am fost niciodată pe de-a-ntregul convins de interpretarea pe care a dat-o viselor cel dintâi. Chiar dacă i-am admirat analizele literare în care visele erau la locul lor. Acum câteva nopți, am avut un vis care mă urmărește și astăzi. Nu mi-l explic. Și nici nu voi încerca mai jos să-i caut un înțeles. Am să-l povestesc pur și simplu.
Nu e vorba de un vis recurent, deși întâmplarea la care se referă s-a petrecut cu mult timp în urmă și am mai scris despre ea. Am visat unica vizită pe care i-am făcut-o mamei la vorbitorul închisorii din Ghencea. În vis, toate erau la locul lor, nimic în minus, nimic în plus. Și extrem de clare, ca și cum le-aș fi trăit în realitate. Eram și nu eram conștient că e vorba de un vis. Dorm prost, de obicei, așa că deseori sunt pe jumătate conștient că visez. Și de data asta a fost la fel. O vedeam pe mama, dincolo de gardul de sârmă care îi despărțea pe deținuți de vizitatori (doar rude de gradul întâi și, cum tata era el însuși la închisoare, numai eu și fratele meu mai mic primisem îngăduința pentru vizită), cu o simplă basma în cap, deși era iarnă, îmbrăcată, mi s-a părut mie, ca o țărancă, cu o față zbârcită din cauza lacrimilor, dar și de soare, căci vara lucrase la cules roșii la Pipera, după cum ne va spune mai târziu. Pe ambele părți ale gardului despărțitor de sârmă, se aflau deținuți și, respectiv, membri ai familiilor. O femeie masivă, înaltă, îmbrăcată în uniformă, trecea prin spatele deținuților și îi admonesta ori de câte ori făceau cine știe ce gest pe care ea îl găsea contrar regulamentului. Mama a fost printre primele certate cu duritate. Nu făcuse altceva decât s-o roage s-o lase să ne atingă cu mâna prin gardul de sârmă. „Îți rup degetele, cucoană!“, a fost replica gardiencei. Mama a izbucnit în plâns, eu, la fel, fratele meu, era prea mic ca să priceapă ceva. Așa a decurs toată întâlnirea. Când bunica m-a întrebat la înapoiere ce am vorbit cu mama, i-am spus că doar am plâns.
Acesta a fost visul. Realitatea nu fusese prea departe. Nu numai claritatea amintirii m-a mirat, ci și altceva: când m-am trezit, mi-am dat seama de un lucru care nu avea cum să apară în vis, și anume că se împlineau, zi pe zi, șaptezeci de ani de când avusese loc vorbitorul. La nicio altă dată aniversară nu mai visasem scena, deși mă marcase profund încă de atunci, de la 14 ani, câți aveam pe vremea aceea. De ce s-o visez pentru prima oară acum? Și chiar în ziua și în luna în care avusese loc. (N.M.)
High Life bucureștean
Probabil doar în epoca interbelică să fi existat mai multe restaurante în București decât astăzi. Restaurante de tot felul, cu profiluri gastronomice diferite. O relativă noutate o reprezintă așa-numitele cluburi de fițe. Altceva decât cluburile de noapte de altădată, fie și prin gradul mai ridicat al deboșei colective. Și, vai, al criminalității. Altă generație, alte moravuri. Între restaurantele cunoscute cu o reputație foarte bună se numără Jariștea Locantă. Gazda se numește Kera Calița (Aurora Nicolau, pe numele din cartea de identitate). Un adevărat personaj. Autoare de cărți de gastronomie adorabile prin imaginație culinară și expresivitate literară. Cea mai recentă, lansată cu o săptămână în urmă chiar la Jariștea Locantă, se intitulează Banchet franțuzit. Povestirile gastronomice ale Kerei Calița. Ceea ce vreau să relev acum nu privește calitatea bucatelor franțuzești, nici talentul literar al autoarei, amândouă evidente, ci un anumit specific al Locantei, pe care nu cred a-l găsi nicăieri altundeva în Bucureștii de astăzi. Să începem cu localul, într-o veche casă din Filaret, renovată, o sală pe ai cărei pereți atârnă tablouri și icoane, pendule, apoi, peste tot, mobilă de epocă, măsuțe, scrinuri și tot felul de obiecte specifice Bucureștilor interbelici. La lansare, a participat crema intelectuală și artistică din zilele noastre. Ceea ce se numea altădată High Life. Foarte asemănător cu acela dintre războaie. Ca și atmosfera. Câteva ore am ascultat muzică din același repertoriu interbelic, întorcându-ne în timp într-o lume pe care cei mai mulți dintre contemporanii noștri n-o cunosc, nici măcar din romane, pe care nu le citesc. Din cei prezenți, prea puțini s-au născut înainte de război, ca mine, dar majoritatea i-au citit pe Camil Petrescu, pe Hortensia Papadat-Bengescu, pe Mateiu Caragiale și pe atâția alții. Kera Calița face parcă parte ea însăși din această lume, cu arta ei de a o reînvia pentru noi, cei din urmă nostalgici. (N.M.)
Prostia omenească
Dacă tot se apropie ziua de naștere a lui Ion Creangă, să ne reamintim de drobul de sare care stă să cadă pe capul bieților oameni din povestea lui și să vedem cât de asemănătoare este prostia omenească două veacuri mai târziu. Stăm cu ochii lipiți de televizor, înspăimântați de profețiile unor generali referitoare la iminența, căci ce înseamnă în istorie 3-5 ani, unui al treilea război mondial, când Rusia va ataca NATO. Asta, în timp ce Putin îi declară lui Tucker că Rusia n-are niciun motiv să atace vreo țară NATO. Unde se află bunul-simț în acest caz? Evident fiind că, împotmolită în Ucraina de doi ani, Rusia nu poate fi bănuită de niciun civil, ca mine, darămite de ditamai generalii, că ar putea intra într-un conflict militar cu SUA și cu Occidentul. Prostia omenească face ca orice diversiune să prindă. Ar trebui să ne fie clar că jurnalistul de la Fox News e un provocator stupid și nimic mai mult, dacă e să ne luăm fie și numai după calitatea întrebărilor adresate lui Putin. Controversatul, auzi vorbă?!, jurnalist american, e un caraghios, pe care doar prostia noastră îl bagă în seamă. O lume întreagă a stat la gura lui. Și a lui Putin, care n-a spus nimic nou, repetând inepțiile referitoare la Ucraina și la Europa de Est. Când ne vom hotărî să nu mai așteptăm, în prostia noastră, să ne cadă în cap drobul de sare? (N.M.)
Fără comentarii
Din „Steaua“ 1/2024, reproducem câteva „versuri“ dintr-un „poem“, în opinia autorului, Cătălin Șuteu, și probabil și în a publicației clujene, intitulate nu-otogakure: „zgomot alb OST la alintări muted dintre două căsuțe vocale/sunt. în suprarealism digital cu vitalism defetist meh/terminally online WASD makes me move me from/https: to much living to do be done, to/https: a little eternel silliness through filler days, to/https: we die in a dream commune./chiar stau în camera din meniu mângâi adânc norii de companie/pe celular sexting umbra ta de o tonă să mă strivească/și muzică ușoară în fundal//zona T roșește 180* cuticule apasă adând chipul soft/și văd ce softte arăți în fața unui soft…“ (N.M.)
Cărți și reviste
La Editura Știința din Chișinău, în colecția Antologia unui autor, apare volumul Eu am slujit poezia, de Adrian Popescu. Este o admirabilă culegere de versuri care ne apropie de lirica unui mare poet de astăzi. Cartea se deschide cu secțiunea Versuri noi, 2022-2023 și continuă cu o selecție exigentă făcută de autor din toată creația sa, de la volumul de debut Umbria, din 1971, și până la Costumul negru, din 2013. Am ales să reproducem aici un poem dintre cele recente, intitulat Barbarii în saloane, care, surprinzător pentru felul cum înțelege Adrian Popescu poezia, conține o evidentă atitudine polemică: „Erau mulți și greu îi mai puteai opri,/ intrau, bulucindu-se, unde nici nu visaseră,/ în saloanele cu candelabre și parchet lăcuit,/ și zgâriau oglinzile splendorii,/ cu vârful unui cui scos din mânecă./ Pătau parchetul cu vopsele roșii, cu lozinci./ «Vom șterge tot și vom scrie noi corect!/ Trebuie arse tocurile vechilor visători,/ penele de scris, smulse din asupritele gâște,/ creioanele voastre cu care ați lucrat atunci,/ pixurile aduse din Occidentul de care erați/ mândri, voi, idealiști incorigibili, europeni/ de secol XX , hrăniți cu Marile Narațiuni, cu/ mituri. Lumea de mâine va fi în fine egală,/ logică și ecologică, realistă și neomarxistă,/ Adevărul relativ îl stabilim numai noi!»“ l O carte cu o structură specială vede lumina tiparului la Editura Neuma, Iulius Cezar de William Shakespeare, repovestire de Horia Gârbea, traducerea versurilor de Lucia Verona și Horia Gârbea, ilustrații de Miruna Drăghici. Iată cum sună Shakespeare tradus și repovestit de Horia Gârbea, autorul care glisează neobosit între genuri și formule expresive: „Povestea aceasta se petrece la Roma. Ea începe demult, în anul 44 înainte de nașterea lui Hristos. Gaius Iulius Cezar era pe-atunci un bărbat vestit și respectat în Roma. Avea 55 de ani și urcase în cele mai înalte demnități pe care Republica Roma le putea oferi unui muritor. Doar zeii ar fi primit slava de care avea parte Cezar, învingător al Galiei, și care dusese acvilele, embleme romane, până pe teritoriul Britaniei.“ l Ca de obicei, sunt multe texte de citit în „Orizont“ (nr.1, 2024): cronici de carte semnate de Cornel Ungureanu, Vasile Popovici, Grațiela Benga, Alexandru Colțan, Alexandru Ruja și Marian Odangiu, dar și rubricile fixe interesante și, desigur, cele patru pagini (ancheta revistei și interviul cu Monica Pillat) datorate omniprezentului nostru coleg Cristian Pătrășconiu. Dar ceea ce ne-a atras în mod deosebit atenția este articolul central, publicat pe două pagini, sub genericul Arhive, cu titlul Antiamnezia. Cronici securiste despre comunism, de Germina Nagâț. Despre ce este vorba? Ne lămurește autoarea acestui demers de cercetare istorică și, deopotrivă, jurnalistic: „În dosarele penale, în dosarele de obiectiv (adică, ale întreprinderilor și instituțiilor) și mai ales în dosarele de urmărire informativă, securiștii ne-au lăsat – involuntar, desigur – cele mai oneste cronici despre dictatura lui Nicolae Ceaușescu, scrise cu acribie și ilustrate cu mărturii directe, imposibil de contestat: transcrierile de tehnică operativă, scrisorile interceptate și declarațiile din anchetă. Expoziția «Eroi fără glorie», realizată de CNSAS în parteneriat cu Konrad Adenauer Stiftung, și seria de cărți poștale «Eroi anonimi», lansată în noiembrie 2023 de Compania Națională Poșta Română, în onoarea centenarului Monica Lovinescu, sunt două proiecte care au pus în lumină imagini autentice și necenzurate ale vieții românilor în comunism, așa cum transpare ea din cele mai secrete și mai credibile mărturii ale vremii – cele culese de Securitate «la cald», în anchete și dosare de urmărire. Zecile de cazuri de «autori de înscrisuri cu conținut dușmănos», prezentate în expoziție și în seria de cărți poștale sunt tot atâtea răspunsuri la ignoranța și amnezia cultivate insistent de populiști.“ lPrimim la redacție nr. 1 (5) din acest an al trimestrialului de cultură „Littera Nova“, pe care-l scoate la Madrid poetul Eugen Barz. Revista se remarcă nu doar prin eleganța grafică, prin calitatea tiparului și a hârtiei, ci și prin ceea ce constituie principala caracteristică de evidențiat și de lăudat a noii publicații literare, anume valoarea colaboratorilor, capacitatea de a selecta ceea ce este semnificativ în literatura noastră de astăzi. Sunt prezenți cu texte remarcabile, între alții, Ioan Aurel Pop („Tu, fericită Austrie, căsătorește-te!“), Vasile Dan (poeme – bilingv), Mircea Ciobanu (poeme- bilingv), Alexandru Mușina (poeme- bilingv), Marta Petreu (poeme- bilingv), Ion Pop (interviu acordat Danielei Șontică), Adrian Alui Gheorghe (Cartograful puterii, un monolog în camera cu ecouri), Mircea Moț (Gheorghe Grigurcu. Repere), Viorel Mureșan (Poetul în-toate-cuprinzător și eseistul omniscient), George Volceanov (Oglinzile biologice – părinți și copii), Felix Nicolau (Poezie de contrast climatic și istoriografie uluitoare la Alexandru Busuioceanu), Daniel Bănulescu (poeme), Horia Bădescu (poeme), Constantin Cubleșan (Daniil Sandu Tudor – poetul acatistelor), Cristina Danilov (Hybris Politicus), Ștefan Damian (poeme bilingv), Cristina Hermeziu (Cioran, profetul exilaților), Virgil Mihaiu (Grupul BBB la patru decenii), Pavel Șușară (Masa și gravitația sau despre limitele lui Newton), Dan Anghelescu (Eminescologia exilului românesc). După cum se adeverește, revista „Littera Nova“, în întregul ei, reușește să le ofere cititorilor un eșantion reprezentativ privind literatura bună din spațiul românesc. (Cronicar)