(Mircea Streinul, Soarele răsare noaptea,1943)
Mircea Streinul, scriitor bucovinean, a trăit numai 35 de ani (între 1910-1945), dar a reușit să înțeleagă multe despre lumea în care trăia. Născut într-un sat, Cuciurul Mare, și format ca intelectual la Cernăuți, unde a urmat cursurile Liceului „Aron Pumnul“ și a studiat Teologia, a avut prilejul să cunoască diferite medii sociale într-un moment dramatic al istoriei românilor.
Personajul principal din romanul său Soarele răsare noaptea, publicat în 1943, este un tânăr poet și prozator, Stan Nimeni, și provine și el din comuna Cuciurul Mare de lângă Cernăuți. Poate fi considerat un alter-ego al scriitorului. Sublocotenent de vânători la începutul războiului din 1941, Stan Nimeni este rănit imediat după trecerea Nistrului și lăsat la vatră. În zodiacul său se prevedea că va avea o moarte violentă, dar n-a murit în război pentru că a fost salvat în ultimul moment de ordonanța sa, Culai al lui Mihai Mălai.
Redevenit civil, Stan Nimeni (nume simbolic, sugerând nimicnicia oricărei existențe omenești) predă la o editură din București un nou roman, încasează un avans de 200.000 de lei și se întoarce în comuna lui natală, cu intenția de a începe altfel de viață. Părinții lui muriseră încă dinainte de începerea războiului. Gospodăria lor se află acum în stăpânirea unui moșneag, Durac, care o deține fără forme legale, din timpul administrației sovietice. Cu ajutorul autorităților locale, al preotului Petre Cremene și al șefului de post Buzdugan, tânărul scriitor dornic să trăiască la țară reintră în drepturile sale, dar îl lasă și pe bătrânul Durac să locuiască alături de el, împreună cu cei doi câini ai lui.
La început, Stan ia masa la preot, cu care se împrietenise; preoteasa Ana, o femeie tânără și frumoasă, așteaptă primul copil și, împreună cu soțul ei, îi propun lui Stan să-l boteze, iar el primește încântat propunerea.Totul pare să decurgă calm și armonios în satul cu obiceiuri străvechi. Stan își cumpără de la Cernăuți mobilierul de care are nevoie, își ia ca slujitoare o femeie vrednică, Saveta, iar într-o noapte se pomenește și cu Culai, fosta lui ordonanță, demobilizat din cauza unei răni, care vrea să-l slujească în continuare pe fostul stăpân. Apariția lui este oportună, deoarece e primăvară, Stan tocmai s-a apucat de agricultură și are nevoie de ajutor.
Totul pare deci să se desfășoare calm și armonios. Numai că viața din sat are un dramatism latent care până la urmă se manifestă cu violență. Preotul și cu Stan îl ajută pe un sătean să se lase de băutură și să deschidă o cofetărie. Aceasta face însă concurență cârciumii din sat. Urmările sunt neașteptate.
Cineva ucide într-o noapte câinii lui moș Durac, care, crezând că autorul este Culai, dă foc grajdului unde acesta dormea în pod. Culai scapă cu viață, însă moșneagul, parcă împins de cineva de la spate, se aruncă în flăcări și piere.
O forță malefică face ca fiecare nenorocire să aducă alte nenorociri. De spaima incendiului, preoteasa naște înainte de vreme, iar copilul nu supraviețuiește. Nu mult după aceea, preotul este zgâriat de o pisică turbată și, cu toate îngrijirile date de doctorul chemat din Cernăuți, moare. Preoteasa, rămasă singură, este cerută de nevastă de Stan care se îndrăgostise de ea. Femeia însă îl refuză și se mută la Cernăuți.
Satul în care tânărul scriitor întors de pe front spera să înceapă o nouă viață, senină, își dezvăluie o față întunecată, generată parcă, prin inducție, de energia neagră a războiului. Stan Nimeni ajunge să aibă vedenii și alte semne ale unor tulburări psihice. El părăsește Cuciurul Mare, lăsând gospodăria în seama lui Culai, și se înapoiază la București unde se apucă de scris, dar și de băut.
Când află dintr-o scrisoare a lui Culai că Ana se recăsătorește, pleacă de urgență la Cernăuți să o convingă să se răzgândească și să-l accepe pe el, dar totul e în zadar. Participă la nunta ei și are vedenii: i se pare că între cei doi miri se află un mort, preotul, fostul soț al miresei.
A doua , suferă un nou acces de nebunie, mai violent, și Culai, fostul lui slujitor devotat, este nevoit să-l împuște. Romanul are deci un deznodământ tragic, spre deosebire de majoritatea romanelor românești inspirate din viața la țară.
O explicație posibilă constă și în firea neliniștită a lui Mircea Streinul, care parcă își presimțea moartea prematură. Iată o poezie a sa, edificatoare:
„Moartea a început să se-mplinească
și mă văd crescând în piatră.
Pot face orice nebunie.
Mi-am prins o stea la pălărie
și fac repetiții pentru moarte.
O să fie cam așa:
se va sfârși o noapte;
e mai ușor să mori dimineața;
lampa se va stinge-n lumină.“