Mai-mult-ca-trecutul Anei Blandiana e o carte rară. Nu găsesc un epitet mai potrivit. O carte de o luciditate tăioasă și caldă în restriștea ei. De mult n-am mai citit o carte atât de densă, de frumoasă, de surprinzătoare. Nici doi ani de jurnal tensionat care reușesc să fie o meditație despre singurătate, lume, „infernul tandreței“, naivitate și ticăloșie, generozitate, egocentrism, umanitate, trădare, lege morală, omul sub vremi, calitatea de martor, bucurie, durere, seninătate și neliniște, înrudire și dezbinare, viață, bătrânețe, moarte. Despre literatură și memoria creatoare. Nu voi încerca să concurez excepționala auto-cronică din Cuvânt înainte-cuvânt după, ci voi propune câteva marginalii.
Mai întâi, fiind vorba despre un jurnal, să spun că nu gust neapărat nici jurnalele intime, nici corespondența particulară publicată. Nu-mi pot reprima senzația stânjenitoare (și, da, plină de delicii) că spionez prin gaura cheii. Jurnalul, ca specie, e de comentat între ficțiune și document, cu precauțiuni cerute de această teribilă cumpănă a oricărui text, în cele din urmă. El este, esențialmente, transcriere. Fascinația jurnalului stă în iluzia întreținută cotidian că ești și ai un rost de vreme ce, iată, lași urme (pe hârtie).
Dar jurnalul Anei Blandiana nu respectă definiția, el nu s-a ivit din dorința de a eterniza fleacuri cotidiene, „epica zilnică a întâmplărilor“, ci de a conserva o secvență biografică de criză, de ruptură. „Pentru că niciodată, atunci când scriam cu adevărat, nu-mi mai aduceam aminte să scriu și în jurnal ce-am trăit, jurnalul rămânea doar locul plictisitor în care mă plângeam când nu puteam scrie.“ Acum, sub lupa inevitabil deformatoare a crizei, jurnalul devine „singurul mod în care pot face ca tot ce trăiesc să nu dispară în neant“, el fiind instrument de fixare a celor trăite, dar și de mai bună gândire și înțelegere a lor: „transcrierea lui în cele mai mici amănunte o simțeam aproape ca pe o datorie ținând nu de literatură, ci de istorie, pentru că de fapt nu era vorba despre mine, ci despre timpul pe care îl trăiam“. Nu mai e jurnal intim, ci jurnal de front. Pentru scriitoarea care a pariat mereu pe calitatea de martor, pe datoria înaltă de a spune (chiar dacă „între tăcere și cuvânt, nu cuvântul este perfect, dar arma noastră este cuvântul“), interdicția de a publica trebuia contracarată urgent: „am hotărât să încep un jurnal minuțios al acestei noi perioade de viață, era evident că paginile pe care le voi scrie nu vor fi destinate publicării, ci – oarecum dimpotrivă – că ele vor trebui să-i țină acesteia locul“; „simțeam că urmează un gol de care pot să încerc să mă apăr descriindu-l, nepermițându-i să devină neant“. A trăi înseamnă a scrie, a transcrie. Scrisă în caiete, experiența dramatică a acelei secvențe de viață nu este încă cu adevărat salvată. Nepublicat, concurat de iluzoria libertate a cuvântului de după 89 (iluzorie, căci, cum va observa Ana Blandiana curând, cuvântul liber și-a plătit libertatea cu pierderea însemnătății lui), jurnalul se retrage în uitare.
Reluate după 30 de ani, caietele au noutatea unui text străin: „Lectura oscila între momente de durere viscerală – când retrăiam brusc, fără să fiu de nimic pregătită, câte o umilință implantată în amintire până-n prăsele – și impresia de operă de ficțiune și chiar de artă, care îmi trezea o admirație detașată și mândră de frumusețea ei.“ Cele trei decenii de la scrierea caietelor și până la citirea lor cu uimire și surpriză modifică timpurile înseși, nu mai era vorba despre o operă de memorie/rememorare, căci fostitatea nu se instalase, timpul nu fusese lăsat să lucreze, „să amestece și să complice culorile, între viață și pagină nu rămânea niciun loc liber, iar realitatea era transcrisă cu un fel de încăpățânare aproape pisăloagă și sincronă, din prezent în prezent“. Mai-mult-ca-trecutul e un timp straniu, unul care reconstituie un Trecut deja trecut, dar nu prin rememorare, interpretare, ci prin asumare a unui răstimp istoricizat prin jurnalul care dobândise, prin cronologizare pedantă, un fel de autonomie: „certitudinea că nu voi mai putea publica niciodată […] îmi oferise o protecție și o libertate de care nu mai puteam să beneficiez acum“.
Asupra acelui timp, conservat în detalii conturate apăsat de starea psihică, de umoarea clipei și scos la lumina zilei cu onestitatea celei pentru care scrisul e de neatins – el ivindu-se din asumarea deschisă a unui rost și a unei datorii –, nu mai poate interveni, poate doar să-l aproprie cu cuvintele unei vârste revolute: „din perspectiva mișcătoare a timpului care glisa peste ele – se amestecau, își suprapuneau imaginile, copia exactă a vieții căpătând reverberații fantastice, care o făceau mai violent semnificantă, ca și cum sinceritatea singură ar fi fost de necrezut“. Unele secvențe sunt povestite și în cărțile următoare, dar cele din jurnal „sunt mai bogate, mai colorate, mai nuanțate, mai pline de amănunte decât cele din secolul următor, care excelează mai curând în privința semnificațiilor și concluziilor trase, ca și cum faptele ar fi găsit soluția de a supraviețui prin idei“. Febra istovitoare a celor aproape doi ani a răsturnat cumva lumea. Prin lentilele ei febrile se vede deodată fața nevăzută a Lumii, cea pe care regulile dansului de societate o ascunseseră, o eclipsaseră și care nu e străină de ce se întâmplă în lume.
Rezultat al unei stări acute, de febră, jurnalul deformează în sensul esențializării brutale a semnalmentelor lumii din jur. El decupează lumea, o încercuiește, o izolează cumva și o obligă, neintenționat, să reacționeze. Fără să fi urmărit anume asta, jurnalul acționează ca romanele gen cursă de șoareci. Un număr de personaje se află brusc și oarecum imprevizibil într-o situație limită, sunt somate să răspundă, nu au scăpare. Jurnalul celor doi ani prinde sub privirea tensionată a autoarei interzise zeci și zeci de personaje: „Am crezut întotdeauna despre mine că nu sunt o ființă bănuitoare, că am mai degrabă tendința să am încredere în oameni, să-i consider buni, fără să încerc să-i verific.“ Suferința celei interzise devine un turnesol puternic, o substanță de contrast incomodă. Radiografia arată că împăratul e gol: „Dar poate nu era o schimbare, ci o dezvăluire pe care eu nu fusesem în stare s-o imaginez.“ Șochează descoperirea „singurătății în istorie“, a imposibilității solidarizării: „nu am avut destulă lipsă de speranță pentru asta, nu mi-am pus niciodată problema acestei negre indiferențe care riscă să rupă pur și simplu lanțul vieții gânditoare pe pământ“. Mai mult, propriile gânduri și sentimente sunt deviate de absurditatea situației, iar sub această privire rănită, obsesivă, contururile se îngroașă: „Portretul răului așa cum l-am cunoscut eu este doar unul dintre acestea, dar este desenat sur le vif și reușește, poate, să transmită taina, fiorul, care să-l facă recognoscibil.“ Viața devine brusc „un scrânciob aflat în echilibru instabil în care la un capăt se află curajul și nevoia de împotrivire, iar la celălalt, scrisul și umilința de a avea nevoie de liniște pentru scris“.
Relația cuplului e și ea cumva blurată. Dragostea și dorința de a o ocroti capătă, la Romi, „forma unei exagerate prevederi, a obsesiei de a supraveghea, de a controla tot ce ne înconjoară, de a nu scăpa din vedere nici un pericol, ceea ce îl ținea într-o istovitoare stare de veghe“. În atmosfera toxică a ițelor politice și sociale ale momentului, tandrețea însăși are nuanțe infernale. Însă jurnalul înregistrează, cu emoționantă finețe a detaliilor și putere de a extrage un simptom al omenescului amenințat din orice gest, și viața a doi oameni ca toți oamenii, hărțuiți de complicata zbatere pentru supraviețuire din acei ani, dar în stare să se bucure de lucrurile simple care le ies în cale: „Ce lucru minunat poate să fie simplitatea, înțeleasă ca firesc, ca apropiere de natură.“ Paginile despre viața la țară sunt mai revelatoare pentru „adevărul“ cuplului decât cele despre viața în capitală. Comana e un fel de loc magic, recuperator, unde viața ar putea fi luată de la început în firescul ei originar (nu trec cu vederea nici coincidența cu numele adevărat al scriitoarei). De aici și lehamitea răzbind la suprafață: „Pare incredibil și exagerat, dar, imediat ce rămânem absolut singuri, suntem fericiți. Dacă am putea să nu ne mai amintim niciodată că există și alți oameni pe lume, că lumea însăși există numai în geografie, nu și în istorie.“
Portretele contemporanilor sunt exacte și expresive. Nu m-au surprins, nu au modificat ideea pe care mi-o făcusem eu însămi despre ei, despre lume. E o „paradă a scriitorilor“, cu funcții ori fără, cu tot cu detaliile meschine ale comportamentului lor mai puțin evidente în vremuri normale. Excelent descrisă plasa de neocolit a relațiilor sociale, „pânza de păianjen“ constrângătoare în orice vremuri: „Nu știu cum ar fi fost și în ce măsură am fi fost în stare să punem capăt acestei relații toxice, dacă ea s-ar fi desfășurat doar între el [G.R.] și noi, dar prezența într-o adevărată încâlceală de legături sociale, intelectuale, amicale a celorlalți colegi de generație, ca să nu mai vorbesc de Gellu Naum, făcea ca orice refuz să se transforme într-o jignire a tuturor – aflați de altfel în aceeași situație ca și noi, chiar dacă nu-și făceau la fel de multe probleme –, ceea ce nu era de imaginat.“ „O continuă fibrilație, o agitație nesănătoasă în cerc închis, ca un mixer care se învârte tot mai repede și amenință să se oprească prin explozie“, plus o stranietate tulburătoare: „posibilă apariția unei versiuni a memoriei mai independentă față de realitate decât față de ideile mele despre realitate“. De aici și „contradicția dintre dificultatea cu care suportam societatea și spaima că sunt scoasă în afara societății mă așeza într-un echilibru instabil, în care scrisul era singurul punct obsesiv, aproape mistic, de sprijin“.
Deși, da, „cantitatea de absurditate și de umilință cuprinsă în aceste pagini nu mai aparține vieții“, eu cred că jurnalul e „în stare să aparțină istoriei“ tocmai prin desenul fără farduri și neretușat pe care îl scoate la iveală.
Scris înaintea lor, jurnalul se așază perfect pe raftul cărților următoare, întregindu-le într-o gesticulație arheologică, aș zice, capabilă să adauge nuanțe ori să modifice lucruri deja știute și scrise. Înțelegi un pic altfel rândurile din Sertarul cu aplauze despre ambiguitatea suverană: „De altfel, orice spun, cea mai neînsemnată afirmație, se dovedește, în același timp și în egală măsură, adevărată și falsă, iar această dedublare, departe de a contribui la lărgirea limitelor universului meu, le anchilozează într-o indecizie ambiguă, amânătoare.“ În Fals tratat…, e și mai definitorie acum îndoiala asupra rostului: „Criza pe care o străbat, și nu știu dacă voi avea puterea s-o depășesc, se leagă de imposibilitatea de a mă împărți între mine și lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu […] și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva.“ Soră lume stă alături de Fals tratat de manipulare, în perfectă complementaritate. Ambele își datorează profunzimea și subtilitatea situărilor celei de a doua priviri, cea poetică, în stare să scruteze dincolo de aparențe, să scoată la iveală un înțeles pe cât de fragil și ambiguu, pe atât de adânc. Scriitoarea explorează cu fiecare întâlnire cu celălalt, fie el aproape sau departe, alte lumi de pus în balanță cu propria lume – cea interioară, dar și cea a prejmei în care a crescut și căreia îi aparține. O întrebare din carte își acutizează acum înțelesul: „Câte dintre nevoile unui om se află pe lista priorităților înaintea libertății, în stare să asigure fericirea și în lipsa acesteia?“