Om paradisiac și om deplin
În Geneza metaforei și sensul culturii, Blaga și-a îmbogățit filosofia, nici pînă atunci săracă în asemenea creații, cu o avalanșă de noi idei și concepte. Printre altele, a adăugat două „orizonturi“ (la cele patru existente pînă atunci), și anume, orizontul lumii date și orizontul misterului, și a pus geneza omului în legătură cu acestea. Astfel, filosoful ne spune că omul cu o „conștiință animalic-paradisiacă“ are ca orizont „lumea dată“, în schimb, omul cu o „conștiință specific umană“ are „un orizont saturat de mistere“ sau „orizontul misterului“. Omul cu „conștiința specific umană“ a trecut prin mutații și este rezultatul acestora. Ca mecanism de schimbare, mutațiile sînt de două feluri; cele mai multe sînt „morfologice“, iar de pe urma lor iau naștere „formele“, soiurile, speciile, subspeciile; există însă și „mutațiile ontologice“, care fixează „modurile de a exista“, respectiv „modurile ontologice“. Acestea din urmă sînt puține la număr: cristalele, plantele, animalele (cuprinzînd animalele propriu-zise, „antropoidul preistoric“ și „omul paradisiac“ aflat în orizontul lumii date), apoi omul (adică „omul deplin“ ca ființă ce are orizontul misterului). În conformitate cu logica internă a ideilor sale, iar nu cu vreo cercetare de vreun fel oarecare, filosoful postulează:
„Între animal și omul «paradisiac», cea mai înaltă potență fictivă a animalului, nu se cască în concepția noastră nicio deosebire de «mod ontologic». Dacă omul paradisiac ar viețui aievea, deosebirea dintre el și animal ar fi doar o deosebire graduală, în bătătura unuia și aceluiași fel de a exista“.
O afirmație, cu certitudine, riscantă.
Dacă adunăm și ordonăm tot ce există despre „paradisiac“ în opera lui Blaga, ajungem la un rezultat uimitor. În Cunoașterea luciferică, unde a introdus pentru prima dată dihotomia cunoaștere paradisiacă – cunoaștere luciferică, a descris-o pe cea paradisiacă drept neproblematică și lipsită de conștiința misterului. Tot aici, l-a numit repetat pe Kant un gînditor paradisiac – diagnos tic la care a ținut, așa că și l-a repetat cu ocazia prelegerilor de la Universitatea din Cluj din toamna anului 1938, cînd și-a inaugurat catedra. În filosofia culturii și în aceea a valorilor, cînd a descris antropogeneza, a postulat că la început a existat „pre-omul“, nu mai presus de animal, care trăiește în „echilibru paradisiac-animalic“, cu precizarea că între animal și „omul «paradisiac»“ (un „fenomen originar“ de felul celor ale lui Goethe) nu există decît deosebiri graduale, dar nu de esență, căci aparțin aceluiași mod ontologic. Rezultă de aici că între filosofii diagnosticați de Blaga drept paradisiaci, precum Kant, Descartes, plus toți filosofii care l-au precedat, pe de o parte, și animal, pe de altă parte, nu există deosebiri esențiale, ci asemănări esențiale. Mai mult, dacă ducem pînă la ultimele ei consecințe întreaga teorie blagiană a paradisiacului și lucifericului, așa cum a fost ea completată în Trilogia culturii, ajungem la concluzia consternantă că, după Thales, care a gîndit ecstatic cînd a afirmat că toate sînt apă, și în consecință intră la cunoașterea luciferică în varianta minus-cunoaștere, următorul om deplin ar fi: Blaga! Pentru că numai el, conștientizînd paradisiacul ca apartenență la modul ontologic animal, creînd lucifericul și mai ales lucifericul ca minus-cunoaștere (ca gîndire dogmatică), conștientizînd metaforicul în sensul în care a făcut-o Blaga însuși, de materie a culturii, a sărit din paradisiac în uman, în timp ce toți marii filosofi din filosofia universală și toată omenirea au rămas paradisiaci, adică animalici.
Mutația ontologică
După Blaga, „omul deplin“ și trăitor într-un „nou mod ontologic“ este acela care a trecut prin „mutația ontologică“, ceea ce e același lucru cu orientarea sa „spre orizontul misterelor“. Într-o narațiune filosofică alambicată, cu nu puține echivocități, Blaga echivalează „mutația ontologică“ a pre-omului în om deplin, deci antropogeneza, cu următoarele achiziții: dobîndirea de către om a inconștientului – așa că, în sfîrșit, aflăm de unde provine inconștientul – și a „categoriilor abisal-stilistice“; apariția metaforei revelatorii, „actul revelator“ fiind „de o parte metaforic, de altă parte impregnat de categoriile abisale (stilistice)“, adică a substanței metaforice a creațiilor umane; dobîndirea de către om a conștiinței misterului și orientarea sa spre orizontul misterului pe care vrea să îl reveleze. O altă notă esențială dobîndită tot acum, istoria, este adăugată de filosof în Diferențialele divine (Blaga și-a lucrat noțiunile și conceptele la fel cum și-au elaborat autorii de romane foiletoane – să zicem Dostoievski – personajele, în episoade înlănțuite și întinse pe mai multe volume).
În Geneza metaforei, filosoful a avertizat că metaforele revelatorii ar fi „întîiele simptome“ ale existenței omului în orizontul misterului și revelării, iar în Artă și valoare, el a dat conținut acestei idei, precizînd că omului deplin devine creator de cultură, anume pentru că „actul revelator, de o parte metaforic, de altă parte impregnat de categoriile abisale (stilistice), este, în desfășurarea sa deplină, identic cu creația culturală (artistică, metafizică, cunoașterea constructivă etc.)“. A fi om înseamnă a fi o „ființă metaforizantă“ care trăiește în orizontul misterului și încearcă revelarea acestuia prin creații modelate stilistic. Iar mutația ontologică „singulară în univers“ prin care omul a ajuns om deplin – dotat cu un inconștient doldora de categorii stilistice, ființă metaforizantă, creator de cultură, conștient de orizontul misterului, creator de istorie etc. – instituie „un nou raport între individuațiune și univers“. Așa că omul este o ființă aparte: singulară, spune Blaga.
Detaliile întrețesute de filosof pentru această antropogeneză, simultană și echivalentă cu nașterea culturii, sînt uimitoare.
După el, ființa pre-umană sau omul „în echilibru paradisiac-animalic“ avea „spirit“, „depline și agere facultăți intelectuale“, era capabilă de „cunoaștere paradisiacă directă, conceptuală“, făcea metafore plasticizante, dar nu crea cultură. Ființa pre-omenească era înzestrată, după Blaga, cu „toate structurile sale, cu organismul, cu sufletul și cu spiritul său, în orizontul lumii concrete și pentru autoconservare“. Dar „spiritul“ și, la fel, „complexul structural: organism – suflet – spirit“ nu au capacitatea de a crea cultură, așa că ființa pre-omenească producea numai „o civilizație a-stilistică, o armatură tehnică, ca și atîtea animale de altfel“. Pentru Blaga „e absolut sigur“ că întîi a apărut „civilizația de tip a-stilistic“ – „O civilizație poate fi produsă în cele din urmă și de o specie animală, înzestrată cu o bună inte ligență“, în plus, multe ani male au „calitatea autorică“ de a face unelte… – și abia apoi cultura. Căci cultura presupune existența stilului, utilizarea metaforică a mate riei și conștiința că există orizontul misterului, toate aceste potențialități fiind obținute numai prin și deodată cu mutația ontologică.
Am prezentat fără co mentarii uimitoarea antro pogeneză propusă de Blaga. Nu e o teorie filosofică, ci un mit de origine, în înțelesul pe care l-a dat mai tîrziu Eliade acestui fel de mit care completează cosmogonia și legitimează o situație nouă, apărută după facerea lumii.
Cu marele lui talent de a da nume, filosoful a numit faptul că omul are aceste două orizonturi de existență (al autoconservării; al misterului) și „amfibismul conștiinței umane“.
Omul, proiect al Marelui Anonim
După Blaga, mutația ontologică l-a îmbogățit pe om cu factorii stilistici sau categoriile abisale, „spiritul a fost structural dublat prin garnitura categoriilor abisale“ și s-a declanșat creația ca tentativă de revelare a misterului. „Autor al culturii este subiectul uman, în care s-a purces, ireversibilă, o singulară mutație ontologică, plus sporul categorial adiacent. «Inconștientul» intervine în creația culturii imprimînd acesteia categoriile sale abisale.“ Blaga a formatat categoriile stilistice în așa fel, încît să fie un al doilea mecanism, după cenzură, care îl împiedică pe om să dea lovitura ontologică, ca s-o numesc așa, prin care i-ar lua Marelui Anonim locul; ele au o dublă funcție, pe de o parte, modelează creația, pe de altă parte, ca „frîne transcendente“, îl împiedică pe om să reveleze misterul.
Din afirmațiile, foarte elegant și ambiguu formulate, ale filosofului rezultă că omul a avut întîi suflet și spirit conștient, iar la un moment dat s-a trezit în el, prin miraculoasa mutație ontologică, și inconștientul, cu factorii stilistici/ categoriile abisale, plus tot restul, „orizontul misterului“ ca „origo“ al omului etc. Narațiunea blagiană despre facerea din pre-om a omului deplin, abia acesta dotat cu „inconștient“, contrazice toate cunoștințele despre antropogeneză existente pe vremea cînd filosoful și-a elaborat cărțile. Dar autorul a postulat din start antropogeneza și geneza culturii ca pe o unică problemă de natură „metafizică“ și cu „secrete finalisme metafizice“.
Rămînea chestiunea cum anume s-a produs mutația ontologică.
Pe rînd și gradat, ca într-un roman polițist bine făcut, în Geneza metaforei autorul ne dă cîteva indicii: după ce a anunțat ca fapt cert că metafora revelatorie are altă sursă decît cea plasticizantă, autorul anunță criptic că ceea ce s-a întîmplat cu pre-omul cînd s-a transformat în om e inexplicabil: „«Omenia» ca atare, a omului se declară în momentul, cînd omul biologic se lansează în chip cu totul inexplicabil și neîmpins de nicio împrejurare precisă, într-o existență înconjurată de orizontul misterului și al unor virtuale revelări“. Ceva mai încolo reia chestiunea și formulează – la diateza pasivă, ceea ce nu este deloc întîmplător – că „Destinul creator al omului a fost declanșat printr-o mutație ontologică…“; iar spre sfîrșitul volumului, adună indiciile într-o declarație cifrată: „omul, pentru a deveni «om», a îndurat în afară de mutațiunea structurilor biologice și o mutațiune ontologică. În el se declară, printr-o izbucnire biologic inexplicabilă, un nou mod de a exista, unic în univers: existența în orizontul misterului și pentru revelare“.
În Artă și valoare, unde narațiunea este recapitulată pe larg și adăugită, filosoful enunță apăsat ce evoluționismul nu a descifrat facerea omului: „Mutațiune ontologică, datorită căreia omul se distanțează de animale cu potență de regn separat, îmbogățește pe om și cu unele structuri, care lipsesc animalului cu totul, și care nu pot fi obținute prin niciun soi de acumulare evolutivă.“ Și, din nou la diateza pasivă, ne spune ce îndură omul prin mutația ontologică: „Categoriile abisale (stilistice) alcătuiesc sporul de structură cel mai important, pe care omul îl îndură de pe urma mutațiunii ontologice specific umane“. Apoi completează că omul a fost făcut în altă zi a Facerii biblice, el „e acreditatul unei ordini duminicale, al unei ordini poruncite în altă zi de geneză, căci prin modul său de existență într-un orizont care-i aparține exclusiv, el proclamă un nou raport între individuațiune și univers“. În pasul următor, repetînd că pre-omul avea facultăți intelectuale și cunoaștere paradisiacă directă și conceptuală, „dar această situație și aceste aptitudini nu conduc prin însăși firea lor la creație de cultură“, conchide, în sfîrșit, mai clar:
„Nu noi suntem autorii și arbitrii acestui orizont; aici se petrece ceva cu noi. Cu acest orizont se urmărește ceva în ființa preomenească, pentru a o preface în «om». E aici un proces din adînc, care nu e în stăpînirea noastră și deci ceva ce nu poate fi în niciun caz rezultat teoretic, de lesnicios urcuș. Orice act teoretic și plăsmuitor, adică orice act de intenții revelatorii, presupune ca un fapt prealabil și fără prihană acel orizont. Orizontul misterului se ridică în noi cu putere originară și ca o permanență integrată într-o amplă rînduială metafizică.“
„Orizontul misterului și actele la care el ne obligă nu sunt un rezultat logic al gîndirii omenești“ etc., a reluat Blaga în Despre gîndirea magică. La întrebarea: „…de ce se declară în noi orizontul misterului și al revelării?“, autorul răspunde, premeditat „tautologic“: „Acest orizont se ivește pentru că se ivește.“ Mînuind o desăvîrșită artă a echivocului și a amînării, de-a lungul volumelor sale filosoful susține mereu că am fost înzestrați cu acest orizont al misterului pentru a crea, iar dacă creăm, avem un spor de demnitate și suferință simultan, și, totodată, nu periclităm echilibrul existenței.
Cu alte cuvinte, Blaga descrie omul ca obiectul pasiv al unei mutații ontologice de natură finalistă – pe care, evident, a proiectat-o și transpus-o în act singurul cu puterea de-a o face din sistemul filosofic blagian, Marele Anonim. Pas cu pas,volum cu volum, prin postulatele și articulațiile sistemului, Blaga se întoarce în poala lui Dumnezeu. Mai precis: în poala Dumnezeului său.
Blaga postulează, nu explică și nu justifică nimic. El nu explică de ce această a doua intervenție a factorului suprem (care constă inclusiv în faptul că factorii stilistici cu care l-a dăruit Marele Anonim pe om sînt simultan și frîne transcendente care împiedică revelarea misterului), pe care pre-omul o suportă pasiv, se produce mai tîrziu decît prima, decît introducerea apriorică a cenzurii transcendente. De ce a întîrziat Marele Anonim – despre care știm că, după faza precosmică, gîndește absolut limitat, concentrat numai pe grija de a nu se autoreproduce – să planteze în om și apriorismul frînei, de ce nu l-a proiectat de la început, deodată cu cenzura? Nu există răspuns la această inadvertență de construcție, filosoful nu a dar nicio explicație.
Din Paradis, înspre istorie
în acest mit de autor creat de Blaga cu de-amănuntul, dar și cu semnificative lacune și articulații vagi, nimic nu se potrivește cu antropogeneza pe care o narează istoria, arheologia, antropologia, psihanaliza și psihologia analitică, psihologia etc., iar mai nou genetica. Este o narațiune contrafactuală, în care nimic nu se află, din punct de vedere cronologic, cauzal și contextual, la locul lui. E greu de acceptat, de exemplu, că omul a fost la început conștient și abia apoi a cîștigat, prin grația divină, și inconștientul; sau, că a avut, cum au și animalele, o civilizație, fie ea și a-stilistică.
În mod semnificativ, Blaga îl numește pe „pre-omul“ său și „omul paradisiac“. Și chiar la omul din Paradis, din Facerea biblică, se referă autorul. Istoria lui Adam și-a Evei – ca mit al omenirii ieșite din Paradis și crescute în cultură – o rescrie mitosoful, servind-o cititorului cu picătura, ca indiciile despre făptaș în romanele polițiste, de-a lungul a trei volume (Geneza metaforei, Artă și valoare, Diferențialele divine).
În Biblie, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva cu mîinile lui și i-a așezat în Grădină, „ca s-o lucreze și s-o păzească“, omul are vorbire și înțelegere; ca dovadă, Adam dă nume tuturor viețuitoarelor de pe pămînt. Iar după ce Dumnezeu o „întocmește“ și pe Eva (se pare că duminica…), la fel, cuplul primordial se plimbă prin Paradis, pricepînd ce anume le-a poruncit Dumnezeu ori ce le șoptește Diavolul/ Șarpele. Ei au memorie – ca dovadă, atunci cînd Diavolul îi ispitește să mănînce „rodul pomului din mijlocul grădinii“, Eva invocă interdicția pe care le-a pus-o Dumnezeu. Dar: omul mai are și un dram de curiozitate, altfel nu ar putea fi putut fi păcălit și dus în ispită: după ce contemplă pomul interzis, Eva observă că rodul este „bun de mîncat și plăcut la privit“, ba, mai mult, „de dorit ca să deschidă mintea cuiva“. Înainte de a gusta fructul interzis, Adam și Eva sînt într-adevăr asemeni pre-omului ipotetic despre care scrie cu atîta siguranță și știință Blaga, dotați cu intelect și stînd la povești pe cărările Raiului.
Iar după ce au gustat rodul, „li s-au deschis ochii la amîndoi; și au cunoscut“… adică, în cuvintele lui Blaga, s-a trezit în ei „orizontul misterului“. Drept care, în Biblie, Adam și Eva au fost pedepsiți, adică expulzați din Paradis și azvîrliți direct pe pămînt, să înceapă Istoria umană și cultura imanentă acesteia. În universul filosofic al lui Blaga, după momentul cheie al mutației, cînd pre-omul primește în dar inconștientul, conștiința misterului, etcaetera, etcaetera, el devine om deplin, drept care capătă favoarea de a putea face cultură și istorie. Pentru omul blagian, pe dos de acela biblic, istoria nu este rezultatul „căderii în păcat“, nici pedeapsa pentru că a păcătuit; în narațiunea blagiană, de la om, vinovăția trece la Marele Anonim: cam vinovat, pentru că nu îi permite omului să cunoască, Centrul divin îi dă omului istoria drept „compensație“. În locul diavolului din Biblie, în filosofia lui Blaga însuși Marele Anonim este acela îl scoate, prin daruri și drept favoare, pe om din Paradis.
Pentru Blaga, narațiunea biblică din Facerea a funcționat ca un arhetip imperativ în teoria cunoașterii, filosofia culturii și antropologie. Filosoful a propus o antropogeneză și o geneză a culturii cu segmente analoge Facerii biblice, altele disanalogice și chiar la antipod de narațiunea biblică. Dacă ne gîndim la familia lui de origine și la formația și teologică a lui Blaga, este de presupus că nu i-a fost deloc greu.
Fără acest scenariu biblic în doi timpi – omul înainte de a gusta rodul oprit, omul după ce a mîncat fructul, respectiv pre-omul înainte de mutația ontologică, omul după mutația ontologică – antropogeneza și geneza culturii din opera blagiană rămîn o propunere bizară. Cu acest scenariu biblic ca model, narațiunea mitică a filosofului cîștigă, dacă nu apropiere de adevărul istoric și plauzibilitate, măcar o noimă, un sens placat pe una dintre marile istorii sacre ale facerii omului. Refuzat la nivel intelectual, ca „perimat“, creștinismul s-a întors pe o altă cale. Blaga s-a întors la Biblie ca izvor de inspirație. Sau, mai exact, Biblia a izbucnit în el și l-a inspirat.