(Iulian Vesper, Primăvara în Țara Fagilor, 1938)
Nu se mai vorbește decât foarte rar de un scriitor bucovinean, Iulian Vesper, care s-a format și afirmat ca scriitor în perioada fastă dintre cele două războaie mondiale. Născut în anul 1908, într-un sat, Horodnicu de Sus, din județul Suceava, el a urmat cursurile vestitului Liceu „Eudoxiu Hurmuzachi“ din Rădăuți, iar apoi a studiat Literele, la Cernăuți și în continuare la București, ajungând să aibă o cultură literară bine însușită. Nu întâmplător a tradus cu competență în limba română epopeea populară finlandeză Kalevala, ca și scrieri ale unor importanți scriitori ai lumii, ca Șolohov, Lawrence sau Aitmatov. Dintre cărțile proprii, de poezie și de proză, publicate de-a lungul unei vieți de 78 de ani, se remarcă romanul Primăvara în Țara Fagilor, apărut în 1938.
După cum se știe, „Țara Fagilor“ este metafora inspirată folosită de austrieci pentru a desemna Bucovina (Buchenland). Prin forța împrejurărilor de ordin biografic, Iulian Vesper cunoștea bine viața din satele românești aflate în această zonă, astfel încât romanul său, valoros din punct de vedere literar, are și o valoare documentară. Iată subiectul romanului:
La puțin timp după terminarea Primului Război Mondial și întregirea țării, în comuna Vorojeni, districtul Rădăuți din Bucovina, după terminarea slujbei făcute de preotul stabilit de curând în localitate, Iftimie Mateiaș, primarul localității, Vartolomei Carp, le comunică sătenilor că noua stăpânire românească dorește ordine. Astfel, cei care s-au înapoiat de pe front trebuie să depună armele, iar copiii să fie pregătiți pentru școală, deoarece acum românii au posibilitatea să ocupe orice funcție și este bine să știe carte. Acest îndemn nu este primit cu prea mare bucurie de țărani, care îi doreau pe copii ocupați în agricultură și trăindu-și viața la fel cum și-o trăiseră ei. Totuși, ei respectă recomandările autorităților.
Artemi Andronachi, un țăran care știe puțină carte, la cei 60 de ani ai săi, are totuși ceva avere, dobândită printr-o muncă asiduă. Împreună cu soția sa Lichiria și fiul mai mic Iracli în vârstă de 17 ani, așteaptă vești de la cei doi feciori mai mari plecați pe front – Gheorghe, de 30 de ani, și Mihai, de 23 de ani. Aflând că fiul său Gheorghe este internat într-un spital din București, Artemi pleacă să-l caute. Între timp, vine acasă Mihai, absolvent de liceu, care ajunsese locotenent. Având vocație de scriitor, el stă numai câteva zile, după care, fără să-l mai aștepte pe tatăl său, pleacă la Cernăuți pentru a urma facultatea de Litere. După puțin timp, Artemi se înapoiază cu Gheorghe, care fusese rănit la un picior.
Gheorghe – considerat un erou, deoarece luptase în ultimul timp ca voluntar pe frontul românesc și fusese decorat cu Virtutea Militară pentru faptele sale de vitejie – se vindecă după câteva săptămâni.
Unii tineri din comună sunt tentați să plece la București pentru a-și câștiga mai ușor existența, dar, auzind că se va da pământ țăranilor, rămân pe loc, iar cei care plecaseră revin acasă.
Primăvara, odată cu reînvierea naturii, țăranii sunt tot mai ocupați cu lucrările agricole, sperând că o să obțină recolte bogate și că vor trăi mai bine.
Familia Andronachi reușise să-și facă primele lucrări de întreținerea culturilor organizând o clacă, deoarece aveau pământ mai mult. Ei așteaptă vești de la Mihai, iar de la fiul cel mare – să se însoare.
Gheorghe acceptă să se căsătorească și pleacă împreună cu tatăl său și un sătean, Aftanghin, s-o pețească pe Dochița, unicul copil al lui Grigore Condur. Acesta e un țăran înstărit și, după mai multe tocmeli în privința zestrei, stabilesc cu toții nunta peste trei săptămâni. Tinerii, deși nu se iubesc, se plac reciproc.
Până aici, viața se desfășoară fără evenimente, reluându-și cursul normal după încheierea războiului.
Iată însă că, într-o noapte, Lichiria are un vis straniu în legătură cu fiul ei, Mihai, și, cuprinsă de presimțiri negre, își ia bărbatul și pleacă amândoi, cu căruța, la Cernăuți. Acolo presimțirile i se confirmă. Mihai este grav bolnav și părinții îl iau acasă. Pe drumul de întoarcere, înainte de a-și revedea satul natal, tânărul moare.
De la el, printre alte lucruri, rămân două caiete de poezii și un jurnal. Nimeni nu le înțelege rostul, dar Iracli, fratele mai mic al celui dispărut prematur, le citește cu mare curiozitate. Putem presupune că interesul pentru literatură i se transmite lui Iracli, care este încă un adolescent.
În acest fel reușește Iulian Vesper să ne facă să înțelegem opti mismul calm al oamenilor de la țară, care fac mereu ca viața să meargă înainte. Este locul unde rănile sufletești ale unei familii se vindecă treptat, dintr-un fel de sentiment al datoriei fiecărui membru al ei. Gheorghe, la fel, deși marcat de moartea fratelui său, continuă cu seriozitate pregătirile pentru nuntă.