Soluția la care recurge îndeobște poetul Victor Știr e cea a unei interiorizări maxime. Ceea ce poate da iluzia unui abandon al comunicării curente, a reducției eului liric la propria-i prezență ermetizantă. Imagini elocvente cu tonalități uneori patetice, dar de cele mai multe ori placide, în economia conștiinței proprii. Locul comun nu e dat la o parte, ci, în cazul în care nu ajunge sfidător ca atare, transfigurat, salvat de o neașteptată scintilație: „te-ai dizolvat în lumina/ dimineții ca picătura de zahăr/ în abur de mentă/ nu ai mai fost de văzut/ decât târziu/ în jocul intermitent/ al oglinzii cu/ amintiri ascuns sub praf/ când priveai printr-o floare/ cerul“ (se făcea că Iisus). O aparentă apatie față de felul în care se succed versurile devine o caracteristică a lor. Fapt ce paradoxal îi îngăduie autorului a se adânci până aproape de neverosimil în ceea ce poate fi spontaneitatea astfel favorizată. Niciun punct de plecare, niciun punct al finalului, ci o decurgere oarecum aleatorie a momentelor consemnate, nelipsite de surprize: „liniștea împrăștie spaime/ ca un havuz/ peste pietre/ clipa se despică/ și spaima că suflarea/ se taie într-un fir/ de nisip și alege veșnicia/ rece nevăzută/ închide ochii și cere ritmul/ de rugăciune al inimii/ ca un clopoțel ce/ vestește învierea“ (iar doarme). Atracția aneantizării apare aidoma unei scuze. Emfazei frecvente a multor confrați li se opune o modestie, o sfială al cărei reper e „nimicul“ în dublă accepție, exterioară și lăuntrică: „s-a gândit la nimic/ ca la cornul abundenței/ se purta/ ca pe un drapel/ al tragicului/ și șchiopăta pe trepte/nimic pe nimic// a murit dereticându-și/ nimicul/ o furtună ce n-a întâlnit/ pânze să poarte corabia/ spre orizonturi subțiri/ nimicul“ (greoi ca un elefant). Un „nimic“ reabilitat sub înfățișarea materiilor perisabile cărora urmează să le restituim ființa noastră mundană, mizeră din capul locului: „ce se va petrece/ după căderea frunzelor/ când apa se va închega/ sub sufletul frigului/ dar atunci/ vom fi chiar noi/ și frigul și apa/ și gheața răsună din dealuri“ (cel îmbrăcat ponosit). Sau cu o nervozitate a concretului ce riscă prozaismul în ascuțișul său: „prin pielea ca o/ smântână crudă/ și atât de delicată/ răsar mușuroaie albe/ ce se colorează/ ca mielul dezbrăcat de blană/ te retragi/ sub lumina morții/ tot mai cenușie/ tot mai liniștită/ tot mai singură/ și fără glas“ (prin pielea ca o). O definiție a vieții la o confluență urieșească a regnurilor: „un uriaș fluviu/ ce se ridică vertical/ și începe să umble/ ia patul tău și umblă/ cu pași uriași/ cărând după sine/ peisajul malurilor cu ascunziș/ pentru șopârle/ pârâiașe ca o perdea/ căzând franjuri verzi/ pești ochii soarelui/ timid rămas la început/ și o mierlă prinsă în raze/ cum aurul în rețea de cuvinte/ fluviul se împleticește/ în cristalul regretelor/ și arde fără cenușă“ (viața). Există însă și factori cu aerul de-a se opune descompunerii, cu toate că invocarea lor confirmă de fapt natura în dualitatea evoluției sale. O scenă biblică e localizată mioritic: „se făcea că Iisus/ s-a născut în satul nostru/ și eram copii ca niște petale/ ce se mișcau de colo-colo/ de la o poartă la alta/ uneori ne tăiam picioarele/ în pietrele drumului (…) l-am auzit spunând/ haideți să ne jucăm de-a apostolii/ căci odată vom chiar fi/ și a început să ne așeze pe roluri/ era foarte sobru și ca un învățat/ blând ne așeza cu mâna/ și-a zis ilie tu stai aici ioane/ tu aici grigore alexandru aurel aici/ și mi-a spus tu ești juda/ acum trebuie să mă săruți“ (se făcea că Iisus). Semnificativ se ivesc și alte excentricități cu balans local-temporal: „mitologia după opinia unei grecoaice/ pe când am cunoscut-o/ era cea mai frumoasă și sălbatică/ din oraș; mitologia cu ochi lucitori/ spunea/ că își pierduse mințile/ din prea multă carte: știa șapte/ limbi străine și învățase trei facultăți/ deodată moștenirea de la mama sa/ în materie de creier era prea mică/ și a exagerat memorând enciclopedia chineză“ (mitologia după opinia unei grecoaice). În locul efectului său calmant, pitorescul se revoltă. Comportarea acestui personaj merge către o combinație de violență culturală și meschinării magice: „a recitat revista manuscriptum/ numărul 10 dedicată poetului/ ei preferat. În final a găurit/ cu trei gloanțe statuia atenei/ pe care o gospodărea chelnerul servind/ vodcă și zeamă de varză la același preț// avea talentul rar să topească banii/ lua bancnota în palmă și pe dată dispărea“ (ibidem). Nu mai puțin poetul preferă a se rosti aproape apoftegmatic: „statul are mii de picioare/ e un miriapod obez/ și se târăște păros/ dezinvolt/ el calcă deasupra noroiului/ pe gâturi/ unduindu-se“ (piciorul pe gât). Sau: „nu tăia o găină dar trăgea din două/ pistoale alungând umbrele“ (mitologia după opinia unei grecoaice). Pe o atare linie urmând secvențe (auto)moralizatoare, de-o sarcastică ambiguitate: „și umilința de a nu fi/ e tot viață/ capul plecat/ fără zbor“ (și umilința de a nu fi). Sau: „de acum cealaltă parte/ urcarea spre eșec/ pentru că marele dezastru/ se construiește la fel de greu/ ca amarul gloriei“ (atât de lung și de greu). În aceeași atmosferă avem o definiție a esteticului printr-o cadență a notelor realului a căror nediferențiere indică dramatismul cedării. Granița dintre estetic și real pare a se suspenda. Esteticul e abordat ca o trăire fatală a factorilor realului: „toată arta – a spus cel care știe/ e-n estomparea culorilor/ înțelegi trebuie să rămână/ un joc de greier șters ca o mare uitată/ sau o liturghie părăsită/ ceva alergând nedefinit arată/ domnii prezența umbrei/ în lucruri și că logosul ca o/ smoală leagă fragmente/ ce trec ușor către cețuri/ cuvintele vor vorbi în saloane/ potrivite îngheață/ ca o cerneală/ pe măsură ce poezia se ridică/ textul cade inexplicabil/ încrustat cu mici turbioane/ de oțel fin/ acolo se întâmplă escatologia“ (când s-a născut). Dacă e să-l raportăm pe Victor Știr la un mare înaintaș paradigmatic, acesta ar fi Bacovia. D-sa încearcă a-l actualiza temerar nu în litera, ci în spiritul său.