Poeme de Maria Grădinaru
de drag
am să-ţi scriu
cea mai frumoasă poezie
se vor minuna râurile
munţii
până şi războaiele
se vor opri de dragul ei
iar oamenii
vor uita pentru ce luptau
şi vor citi
vor citi
vor citi
alb
o vreme
am închis în mine cuvintele
care ar fi putut să spună ceva
despre dragostea noastră
dar astăzi dau năvală
simt cum vor să iasă
prin oase
prin piele
să se aşeze peste lume
ca o ninsoare
albă
atât de albă
încât toţi să se mire
de această minunată
năpastă
care ne-a răpit cu totul
minţile
inima
constatare
dacă ar fi să te întâlnesc în
carne şi oase
nu aş şti cum să aşez în mine
priorităţile
ce ţi-aş putea spune
ce ţi-aş putea dărui
ce am putea deveni
încerc să înţeleg
până unde merge iubirea
aceasta
care mă dezbracă de cuvinte
şi nu găsesc nimic
mai frumos
decât faptul că există
fără să vrea nimic în schimb
poezie fără niciun rost
poetul a murit
trăiască poetul
cam despre asta e vorba
dar pe tine nu te interesează
important e că poți să îți plătești
facturile
rata la bancă
parcarea din fața blocului
că dincolo de toate astea
mai e o zi
mai e o noapte
și până la urmă
nici nu contează
dacă mai e ceva
pentru că tu
nu ai timp de poezie
ce-i poezia
dă-o-ncolo de poezie
ție-ți trebuie pâine
pâine
să pui pe masă
nu cuvinte de adormit
pisicile alea miorlăite
care se dau în vânt după
poeți
poeții
n-au decât să moară
și așa nu aduc profit
plouă
nimic nu se compară
cu parfumul proaspăt al ploii
amestecul acesta de apă
şi praf
miroase a copilărie
a poveste
care se aşază peste lume
picătură cu picătură
stare
când mi-ai spus că nu te iubesc
s-a prăbușit în mine cerul
cu stele cu tot
m-am făcut praf și pulbere
nu mai rămăsese nimic
nimic
nu am reușit să înțeleg
de unde a răsărit
soarele acela cât un vârf
de ac
încet-încet s-a făcut mare
m-a adunat de pe jos
a picurat peste mine
lumină
când m-am trezit era deja
seară
cerul era la locul lui
și tu la fel
când lipsești
te reconstruiesc din cuvinte
inventez pentru tine
tot felul de realități
un alt cer
o altă lume
o altă absență
neclintire
am luptat cu morile de vânt
ca să te scot din mine
mi-au sfârtecat carnea
mi-au zdrobit creierii
mi-au măcinat oasele
iar tu ești tot aici
dincolo de orice șansă
de supraviețuire
aici în aceste pagini
în aceste mii de ochi
care citesc însetați
despre această dragoste
nebună
nebună
nebună
Poeme de Ioan F. Pop
o umbră mă căuta prin cenușa altor întruchipări.
printre zidurile de ceață, ivite la prima atingere.
atunci cînd prin oase sună îndelung un gong neștiut,
prin trupul care mă strînge ca un mormînt.
în galopul lor, ploile mi-au uitat toate adresele,
numele șoptite de ierburi, susurul pietrelor obosite
de atîta nesomn.
cineva alunga iarăși ziua în noapte, urca zorile pe eșafod.
de o vreme, mă caută o mînă de fum, o privire împietrită,
prin acele întruchipări pe care nu le mai îmbracă nimeni.
de o vreme, mă tot caută o umbră care încă nu s-a născut.
vom pluti printre rînduri ca niște pronunții tîrzii.
peste priveliștile ce se cutremură sub zbaterile ultimelor întunecări.
acolo unde diminețile nu mai trimit nici un mesager
să întoarcă filă cu filă bruma abia răsărită.
mîinile cerșesc alte timpuri la prima cotitură.
ca frunzele toamnei, depărtările își deschid larg aripile.
și va fi iarăși întuneric în mijlocul luminii.
și vom ieși din poem ca dintr-o rană edenică.
vom bate la porțile ultimelor închipuiri rămase în urmă.
vom pluti printre rînduri ca niște pronunții tîrzii.
dincolo de poem, doar oasele goale ale unor cuvinte.
lumi care nu se pot scălda de două ori în aceeași lacrimă.
cerul destrămat de priviri, de aluviunile multelor așteptări.
punți peste care pașii sună ca niște orologii obosite,
tot anunțînd trecutele vieți de apoi.
toate drumurile se scurg într-o singură potecă abia silabisită.
ploile băteau cu lungi toiege în porțile dinspre nord.
toate așteptau pe rînd la căpătîiul ultimelor zbateri,
să renască iară și iară din cenușa altor chemări.
dincolo de poem, o umbră vorbește și tace în numele nostru.
dincolo de poem, doar oasele goale ale unor cuvinte.
pași prin cenușa altor uitări.
cu drumeți prinși de rouă între două amăgiri.
peste crestele ce se întunecă la fiecare adiere.
cu frunze care adună liniștea drumurilor încremenite.
noi așteptăm în mijlocul zilei ca într-o placentă a nopții.
anunțăm marile furtuni care ne vor întîrzia trecerile,
ecoul ce urcă pînă în golul nelocuit al cuvintelor.
tot vacarmul acela ridicat ca un licăr al spaimei.
tot vuietul ce ne anunță ora exactă a altor absențe,
pașii rătăcind pe străzile altor pustietăți.
pașii care ne vor copia uitările de la un capăt la altul.
zările cresc în noi ca niște mormane de ceață.
trecutul ne năpădește cu alte și alte rememorări.
la pas cu vîntul ce se zbate între pleoapele adormite.
o mînă tot zideşte cerurile de sub pămînt,
cerurile sculptate în privirile de pe urmă.
noi ne afundam în acel tumult ca într-un somn cavernos.
călcam în șoaptă printre pietrele care nu s-au trezit.
cutreieram alte realități nepronunțate de nimeni,
alte timpuri zdrențuite, împotmolite din loc în loc,
cu veacuri ce se sting în căușul unei clipe.
prin zările care cresc în noi ca niște mormane de ceață.
de noi se loveau anotimpurile ca de ultimul ţărm.
cu valuri care cerșeau la întîmplare alte depărtări.
peste toate pluteau aburii unor prezențe tăcute.
opriți din loc în loc, ne vom ridica iarăși pe culmile singurătății,
de unde se vede tot întunericul ruinat în noi.
de pe margine, alte voci răguşite ne îndeamnă
să-i mai dăm morții o șansă la viață,
să-i scoatem încă un strigăt dintre propozițiile neterminate,
dintre rîndurile în care nu mai răsare nimic.
să mai lăsăm anotimpurile să se lovească de noi ca de ultimul ţărm.