(Duiliu Zamfirescu, Viața la țară,1898)
din lumea satului românesc făceau parte nu numai țăranii, ci și moșierii și arendașii. Moșierii erau personaje abstracte, uneori idealizate, pentru că locuiau la București sau la Paris și veneau rareori la țară, mai ales vara, când făceau gesturi de o generozitate naivă. Arendașii, în general, nu se bucurau de simpatia țăranilor, pe care îi exploatau fără milă. Răscoala țărănească din 1907 a fost îndreptată în primul rând împotriva arendașilor, odioși prin mercantilismul lor, prin dorința indecentă de a parveni cât mai repede la condiția de moșieri.
Deosebirea frapantă dintre marii proprietari de pământ, senini, de o simplitate rafinată, și arendași, brutali, lipsiți de simțul măsurii, constituie realitatea care a intrat în raza atenției lui Duiliu Zamfirescu.
Duiliu Zamfirescu, unul dintre clasicii noștri, cu numai șase ani mai tânăr decât Caragiale (a trăit între 1858 și 1922), este azi prea puțin cunoscut, deși a scris romane bine construite, subtile, cu personaje care se țin minte. În cel mai valoros roman al său, Viața la țară, cele două tipuri de atitudine despre care vorbeam sunt reprezentate de moșierul Dinu Murguleț și de un fost vătaf, Tănase Scatiu, devenit de curând moșier.
Dinu Murguleț, un om de modă veche, cu un stil de viață boieresc-țărănesc, amintind de personajele din cunoscuta nuvelă a lui Gogol, Moșieri de altădată, trăiește într-o voluptuoasă delăsare, în mijlocul unei gospodării frumoase. Nu mai pleacă în străinătate, ca pe vremuri, având o vârstă relativ înaintată:
„Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre Valea Ialomiței, la stânga, desișul pădurii de Aramă, iar în față cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; cu bibilici țiuitoare; cu căruțe dejugate; cu argații ce umblă a treabă de colo până colo – și seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puțului, scârțâind neunsă între furci, ține isonul berzelor de pe coșare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul. Fără a fi risipă și zarvă, curtea boierească pare populată și bogată.“
Viața modernă, trepidantă și agresivă, ia cu asalt această redută a tihnei patriarhale. Apar mereu oameni noi care vor să se îmbogățească rapid, sărind etapele și neînțelegând farmecul lentorii și al unei vieți ritualizate. Cel mai hotărât dintre ei este Tănase Scatiu, cândva vătaf al tatălui lui Dinu Murguleț și, de puțină vreme, moșier, ca urmare a achiziționării unor mari suprafețe de pământ din bani câștigați cu japca. Lipsit de spirit practic, Dinu Murguleț a împrumutat de la el 30.000 de lei și, ca urmare, fostul vătaf s-a obrăznicit, nesfiindu-se să o ceară în căsătorie pe încântătoarea Tincuța, una din fiicele boierului. Dinu Murguleț și soția lui, deși nu-și dau importanță și nu sunt oameni ai resentimentelor, au o repulsie ori de câte ori vin în atingere cu acest personaj. Nu întâmplător romanul începe cu o vizită a lui Tănase Scatiu la reședința lui Dinu Murguleț, vizită foarte bine pusă în scenă de autor:
„Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetele clopotelor unor poștalioni ce intrau în curte cu strigăte și saltanat [saltanat însemna în epocă suită, n.n.]. Atât el cât și nevastă-sa Sofița săriră din paturile lor de cit și se uitară pe fereastră.
– Iii!… e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa… exclamă boier Dinu.
– Da’ nu-i mai zice așa, omule, că te-a auzi a fată… Ia-ți mai bine surtucul și ieși-le înainte.
Coana Sofița trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu își trase din fugă cizmele (strângând din ochi și blestemând), își luă haina în spinare și ieși să-și întâmpine musafirii.
– Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama.
– Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleț, sărutându-i mâna cam din fugă.“
Scriitorul recurge la mijloace sub tile pentru a evidenția incompati bilitatea dintre boierul de viță veche și parvenit. Un oftat, un început de comentariu, repede reprimat, o sărutare în fugă a mâinii bătrânei, din asemenea indicii discrete se construiește o situație foarte expresivă.
Ceva din frumusețea calmă a vieții la țară începe să se piardă, Dar pierderile sunt până la urmă foarte mici în comparație cu dezastrul pe care îl va aduce în lumea satului peste câteva decenii comunismul.