Boualem Sansal în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Scriitor franco-algerian, Boualem Sansal a primit, pentru 2084. Sfârșitul lumii, Marele Premiu al Academiei Franceze. Multiplu premiat, cu cărți care au o atitudine foarte critică în raport cu ideile totalitar-religioase, adversar al islamismului, Sansal este una dintre cele mai temute și respectate voci ale Republicii Literelor. În limba română, toate cărțile sale sunt traduse la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

 

Boualem Sansal s-a născut la 15 octombrie 1949 la Teniet el Had din Algeria. După ce a absolvit, în 1972, l’École Nationale Polytechnique d’Alger, a fost asistent și cercetător în cadrul acesteia. A obținut titlul de doctor în economie. În 1996 a fost numit director general la Ministerul Industriei, dar în 2003 a fost concediat pentru atitudinea sa critică față de putere. Debutează în 1999, la Gallimard, cu Le Serment des barbares (Premiul pentru primul roman și Premiul Tropiques). Au urmat romanele: L’Enfant fou de l’arbre creux (2000; Premiul Michel-Dard, 2001), Dis-moi le paradis (2003), Harraga (2005). În 2008 a apărut Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller (Le village de l’Allemand ou Le journal des frères Schiller; Humanitas Fiction, 2018; Marele premiu RTL-Lire, Marele premiu pentru roman al Societății Oamenilor de Litere din Franța, Premiul Nessim Habif al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, Premiul Louis-Guilloux), urmat de Rue Darwin (2011; Premiul romanului arab, 2012), 2084. Sfârșitul lumii (2015; 2084. La fin du monde; Humanitas Fiction, 2016; Marele premiu al Academiei Franceze) și Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu (Le train d’Erlingen ou La métamorphose de Dieu, 2018; Humanitas Fiction, 2020; selecționat la Premiul Interallié și la Premiul Fnac pentru roman). Boualem Sansal a mai publicat povestiri și mai multe volume de eseistică. În 2011 a primit Premiul Păcii acordat de Uniunea Librarilor Germani pentru modul în care „critică deschis situația politică și socială din țara sa“, în 2012 statul francez i-a acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 2013 Academia Franceză i-a decernat Marele premiu pentru Francofonie etc. Locuiește în Algeria, în orașul Boumerdès. (sursa: www.humanitas.ro)

 

E bine că ați început să publicați mai târziu? Cu alte cuvinte: este bine să ai răbdare în literatură?

Întotdeauna este bine să ai răbdare în și cu literatura. În ce mă privește, ca să fiu onest, trebuie să spun că nu am căutat neapărat literatura; eu am venit către literatură mai degrabă din întâmplare. Duceam o viață liniștită, liniară, eram cercetător științific și, la un moment dat, a început războiul în țara mea. Ei bine, pe scurt: am ajuns la literatură din cauza războiului civil din Algeria. Ceea ce s-a întâmplat atunci, ceea ce am văzut atunci m-a determinat să scriu literatură. Într-un asemenea război îți pui întrebări fundamentale: cum supraviețuiești, o să mori, te sinucizi, dis ­pari? Și îți dai seama, frust, că societatea nu te pregătește, de fapt, pen ­tru evenimentele mari. Nu te pregătește să îți pui întrebările funda ­mentale – și, mai cu seamă, să întreză rești unele răspunsuri la ele. Cunosc oameni în Algeria care și-au ucis soțiile și copiii – și, imediat, s-au sinucis. Știți de ce?

Intuiesc de ce. Și e teribil…

Ei bine, da – nu mai înțelegeau ce se întâmplă. În plus, nu doreau să își lase oamenii apropiați în mâinile agre ­so rilor. Vieți distruse, fără speranță, situații infernale, teribile – cum spuneți dum ­neavoastră. Situații de felul acelora se întâmplă și astăzi de fapt, spre exemplu cu ucrainienii. Te întrebi: ce faci, ce poți să faci? De ce lumea e construită într-un asemenea fel? Eu nu puteam să răspund unor asemenea întrebări – și atunci am venit către litera tură. Am avut, trebuie, de ase menea să spun aceasta, prieteni scriitori, mari scrii tori. Am început să lucrez cu ei, într-un grup; și odată cu acest pas, am intrat într-un uni vers în care lucrurile nu pot fi explicate rațional. Cum vă spuneam: înainte de aceasta, întrucât formația mea era una științifică, eram excesiv de rațional. Ei bine, venind către literatură, am învățat, treptat-treptat, să gândesc într-un mod irațional. Ceea ce literatura îngăduie; literatura te ajută să înțelegi, dar și să accepți poate, ceea ce este irațional.

Aparent, literatura este o „armă“ fragilă. În fapt, lucrurile nu stau chiar așa…

Este și o sursă de mare putere. Dar nu pentru toată lumea. Literatura poate fi și un teritoriu frustrant, pentru că descoperi, treptat, că nu oricine este sau poate fi Victor Hugo sau Chateubriand sau Tolstoi. Mijloacele noastre, ale mele în orice caz, sunt limitate, până la urmă.

A scrie este, pentru dumneavoastră, un fel de tribună sau o terapie, o formă de eliberare interioară?

Hm… Mai degrabă nu. Poate că e așa în primă instanță – și tribună, și terapie, și eliberare. Dar, cel puțin în cazul meu, foarte repede, scrisul devine altceva: și anume, responsabilitate. Îți pui întrebări, cauți – și pentru tine, și pentru alți oameni; ai o responsabilitate. Spre exemplu, pentru mine, eu sunt foarte critic în ceea ce privește războaiele religoase.

Se vede aceasta foarte bine și în ceea ce scrieți.

Da… A conduce religios, cu alte cuvinte, a avea un stat teocratic – acesta este un sistem foarte prost de guvernare. Foarte prost! În același timp, mă întreb dacă am dreptul să critic o religie. Fiindcă pe mulți, religia îi structurează, îi edifică; poate chiar îi responsabilizează.

Dar pe mulți îi și destructurează, chiar dezumanizează…

Aici e nodul: pe mulți, da, îi destructurează, i-a transformat în jihadiști și i-a trimis la război. Ei bine, în societățile fragile, scriitorul e un om periculos. În societăți libere, bine așezate, în care se poate dezbate, nu sunt probleme; dar altfel, scriitorul chiar e un om periculos. Pentru că un scriitor gândește, pentru că e posibil să își pună problema aceasta a responsabilității. În teocrații, a gândi poate să fie o opțiune periculoasă. Chiar și așa, eu nu vreau să devin un profet; am ales să nu vreau să devin așa ceva. Am văzut în Franța niște copii de cartier, unii chiar golănași care sunt un fel de semizei; sau niște rapperi care, după trei fraze, devin niște idoli. Ce vreau să spun? Doar atât: trebuie să fii atent la ce spui, la ce scrii! Trebuie să ai această responsabilitate.

Și atunci, permiteți să formulez întrebarea (abia) ascunsă: ce vă motivează când scrieți, pentru ce & pentru cine scrieți?

Pentru ce lupt? Pentru ce scriu? Revin la ceea ce povesteam la începutul conversației noastre: când ai trecut printr-o situație precum cea prin care am trecut eu – cu războiul civil din Algeria –, îți pui întrebări și trebuie neapărat să iei o poziție, să îți asumi o alegere. Într-un fel, ești în mijlocul unui angajament din care nu te mai poți întoarce înapoi. Ești prins într-un mecanism și ajungi să fii participant la un fel de luptă. Poate chiar o luptă pentru adevăr și pentru normalitate. A ieși din asta e ca și cum ai dezerta. Uneori, vă mărturisesc, mă gândesc să mă opresc; îmi spun la ce bun?, nu are niciun sens, nu are niciun rost să mai scriu și eu. Dar, imediat îmi spun și altceva: că a scrie a devenit pentru mine o res ­ponsabilitate și că, în ciuda deziluziilor, trebuie să continui într-un fel sau altul.

Cumva, sunteți, de fapt, un scriitor angajat. Formula e o parafrază la aceea – faimoasă de decenii bune – a lui Raymond Aron: spectatorul angajat…

Da. În acest sens, sunt și așa: un scriitor angajat.

Întrebare imediată: nu vă e teamă sau, mai degrabă, vă e teamă să vă fie teamă?

(zâmbește ușor) A doua. A doua parte e valabilă la mine – îmi e teamă să îmi fie teamă. Pentru că sper că aduc lucruri importante oamenilor, vreau să aduc lucruri importante oamenilor. Cuvintele sunt ca un glonț, pot răni, pot ucide. Plecând de aici, derivă întreaga problemă a angajamentului. Ești sau nu responsabil. Eu sunt, vreau să fiu responsabil.

Spuneați mai înainte că, în anumite împrejurări, scriitorii chiar sunt periculoși. Pentru cine sunteți periculos dumneavoastră?

În primul rând, e periculos ceea ce încerc eu să fac pentru mine însumi și pentru familia mea. Când am scris primul roman, Jurământul barbarilor, era în miezul războiului civil din Algeria – cam cum este acum în Ucraina. Eram, cu alte cuvinte, în mijlocul unui timp extrem de periculos. Eu nu scriam ca să public, în primul rând; scriam pentru mine, ca să înțeleg. Povesteam ce vedeam, ce auzeam, încercam să gândesc scriind. La un moment dat, am decis să trimit manuscrisul unui editor. În Algeria, niciun editor nu l-a accepat; era prea periculos textul meu, erau acuzații grave împotriva guvernului și a islamiștilor. Prin urmare, l-am trimis în Franța, la Editura Gallimard; mi-au răspuns imediat că îl vor publica. Mi-au trimis bilet de avion la Paris, i-am cunoscut, am fost foarte încântat încă de la prima noastră întâlnire. Dar, atenție, există un mic detaliu care are legătură evidentă cu ceea ce m-ați întrebat legat de faptul de a fi periculos: cei de la Gallimard au vorbit cu mine în șoaptă și mi-au sugerat să adopt un pseudonim pentru că este foarte periculos ce scriu acolo. Am fost ușor nedumerit, așa că i-am întrebat: dar de ce îmi vorbiți așa, în șoaptă? Și mi-au spus: că sunt critic cu președintele, cu cei din guvern, că îl insult pe Allah, pe Profet, pe toți. Mi-au spus: e o nebunie; poate că ar trebui să vă luați un pseudonim. Le-am promis că voi reflecta. Am povestit aceasta soției, mamei, fraților. Și au fost câteva săptămâni îngrozitor de neliniștitoare. Tremuram, pentru că Antoine Gallimard mi-a spus: când această carte va apărea, va fi o bombă. Pe urmă mi-am spus că dacă vrei să te bați, trebuie să ai un minimum de curaj și nu să te ascunzi. În cele din urmă, am acceptat, de fapt am ales ca acest roman să fie publicat cu numele meu. Așa cum este cazul și cu toate celelalte care au urmat. Am așteptat să văd ce se întâmplă cu cartea, după ce se publică; să văd dacă e chiar așa de periculoasă în fapt. Mi-am spus că dacă va ajunge să îmi fie teamă, la un moment dat pot să aleg să plec în străinătate. Dar așa ceva nu s-a întâmplat până la urmă. Pentru că a existat, trebuie să spun și aceasta, ceea ce se cheamă un „concurs de împrejurări“. Ca urmare a loviturii de stat a armatei care l-a alungat de la putere pe președintele în exercițiu, a revenit în fruntea statului fostul președinte, cel care a început imediat negocierile cu islamiștii pentru o reîmpărțire a puterii. Efectul imediat a fost că a scăzut semnificativ nivelul de teroare, așa încât a redevenit posibil să continui să trăiesc în Algeria, fără ca viața mea să fie pusă atunci în pericol; evident, cu precauțiile de rigoare.

Revin puțin la momentul Gallimard și la alegerea celor de acolo să vorbească în șoaptă. Mă intrigă puțin, mărturisesc. De ce e periculos să ai spirit critic, de ce este periculos să spui adevărul, chiar dacă uneori este inconfortabil? Și mai departe: de fapt, de ce am ajuns aici?

Simplu și onest spus: pentru că atingem niște interese. Când denunți o dictatură, denunți de fapt indivizi, oameni cu nume și prenume – generali, conducători, oameni care sunt la putere. Sunt oameni care jefuiesc o țară, care o pun în genunchi – deci, le atingi interesele. La fel stau lucrurile când îi denunți pe islamiști – le atingi, le ataci interesele! Ei bine, ca să revin la o subtemă anterioară, la ideea de angajament: a trebuit să devin profesionist, scriitor profesionist. Adică: să scriu cu responsabilitate, despre aceleași teme, dar un pic diferit ambalate; poate să devin, pentru a continua să spun adevărul, mai diplomat. E mai mult decât a scrie imediat; e despre a avea răbdare și, mai ales, o strategie de scriitor. Este un travaliu prin care urmăresc să evit să mă transform într-un Don Quijote. Am vrut să îmi cresc oamenii, publicul și aliații literari; am lucrat cu mulți algerieni, cu francezi, cu spanioli. Să vă dau numai un exemplu – este legat de un mare scriitor israelian. Am făcut împreună cu David Grossman…

Pe care îl ador!

Și eu. Este adorabil. Am făcut împreună cu el un proiect: „Doi scriitori pentru pace“. Sau altceva la care țin foarte mult: cu câțiva ani în urmă am creat „Parlamentul scriitorilor“ la Madrid. Și cum eu am norocul să fiu ascultat în mai multe locuri, atunci intervențiile mele – inclusiv ceea ce aleg să pun în cărțile mele – au și un sens politic. Am deseori întâlniri în Bundestang, în Adunarea Națională a Franței, în Senat, prin intermediul presei – nu știu dacă aceasta ajută foarte mult. Eu sper că da, oricât de puțin.

Scrisoarea la care faceți referire mai înainte – „Doi scriitori pentru pace“ – datează din 2012. Mai bine de un deceniu în urmă, așadar. Întrebarea mea e aceasta: lumea e mai bună acum, mai clară, mai limpede?

Nicidecum. Nu, nu. Lucrurile nu fac decât să se complice. Problemele cresc, problemele lumii noastre sunt în expansiune; unii ar fi tentați să spună că e, pe undeva, o tendință naturală. Uneori și mie îmi vine să cred una ca asta. Este entropia lumii – așa cum îi spunem noi, în meseria pe care și eu o am la bază, cea de inginer. Pe de altă parte, sunt uneori și mai pesimist – pentru că, să nu ne ferim să recunoaștem realitatea, capacitatea noastră de a gestiona problemele scade. Să vă spun ceva: cred că până la al Doilea Război Mondial, chiar existau oameni de stat. De pildă: Churchill, de Gaulle și ceilalți. Peste câteva decenii suntem conduși de tehnocrați care abia ies din școală și dau piept cu realitatea dură; care ajung la putere, cu alte cuvinte, fără vreo urmă de experiență. În Algeria, țara mea natală, șeful statului era înainte un subprefect, un mic subprefect. Până în ziua în care un general l-a luat și l-a pus acolo, în fruntea statului.

Cumva e valabil și cu oameni politici recenți din Occident. Macron e un asemenea exemplu…

Poate că da. E ca la bucătărie aici. Nu contează să știi rețetele din cărți; esențial și decisiv e să știi din experiență directă cum se fac acestea. Un mic banchet, un finanțist care, foarte tânăr, se trezește președinte – ce face? Ce e în stare să facă? Nu foarte multe, să fim realiști. Situația Franței este, de fapt, foarte complicată în acest moment. Pentru că sunt cazuri rare în istorie precum cele de acum. Și anume: când marile puteri basculează. Mutatis mutandis: în mod normal, Titanicul nu ar fi trebuit să se scufunde. În realitate, brusc, știm prea bine ce s-a întâmplat cu el… Marile puteri sunt amenințate de mici accidente; este adevărat, uneori își caută și își construiesc asemenea mici accidente. Despre Franța în mod aparte: islamismul, covidul și toate celelalte sunt contexte foarte periculoase. Și un lider fără niciun pic de experiență.

În termenii realității, nu ai educației din școală.

Da…

Răul este o temă majoră a literaturii dumneavoastră. De ce, inclusiv sau mai ales în romanele dumneavoastră, răul are atât de multe chipuri? Și duc mai departe, spre oglindă, întrebarea: binele va învinge sau e naiv să credem așa ceva?

M-ați provocat… Dar dacă binele nu există?

Îmi e greu să cred așa ceva…

Dacă există doar răul? Iată: răul evoluează. Și în anumite perioade aduce multe nenorociri. În fizică avem, totuși, niște concepte care funcționează. Spre exemplu: cel al entropiei – pe care toată lumea îl poate verifica. Foarte simplu spus: tot ce există, sfârșește prin a se deregla; aceasta este legea entropiei. Totul îmbătrânește, se descompune, moare. Cunoașteți ceva ce nu moare?

Eu sunt creștin…

Nimic nu trăiește etern. Numai răul este etern.

E foarte dur ce spuneți…

Nietzsche ne-a spus: Dumnezeu a murit.

Dar și Nietzsche e mort…Era și o glumă – Nietzsche scrie undeva: „Dumnezeu a murit“. Dedesupt e scris: „Nietzsche a murit“; semnat – Dumnezeu…

Trebuie să învățăm să trăim cu răul. De fapt, dacă e să fim onești, asta fac oamenii dintotdeauna. Se organizează, fac predicții și analize în privința lipsurilor de tot felul, a războaielor. E despre limite și limitări; de fapt, încercăm să limităm răul pe care războiul și toate celelalte nenorociri ni-l fac în permanență.

Duc această idee, în gama ei, și mai departe: prin urmare e sănătos să ne gândim, cât se poate de des, la dispariția noastră, la moartea noastră?

Da, da. Fără niciun dubiu. Murim, dispărem, chiar dacă ne străduim să întârziem lucrurile acestea…Cu jumătate de secol în urmă, la 40 de ani erai deja bătrân. Astăzi, la 70 de ani, ești încă tonic, bine; nu ești neapărat bătrân. Dar murim în cele din urmă. Poate că, de fapt, într-o viață de om, asta e esențial: să ne străduim să limităm răul și efectele lui. Să nu fiu însă așa de pesimist sau de fatalist: răul poate fi uneori folosit; ca în judo sau în karate, când folosești forța adversarului pentru a-l determina să cadă. Folosim uneori energiile foarte puternice, foarte dure pentru a face și a ne face viața mai confortabilă. Pentru a face, până la urmă, ceva ce numim „bun“. În matematica haosului există această preocupare: oare chiar nu putem face ceva cu haosul? Chiar funcționează – s-au făcut multe lucruri demne de toată admirația plecând de la constatări precum cele de mai înainte.

Să mai rămânem la tema pericolului: este periculos să gândești cu mintea ta în raport cu marile norme religioase?

Să gândești singur e întotdeauna periculos. E de ajuns să ai idei proprii și devine periculos. Din când în când, à propos de tema aceasta, mai ales într-un stat în care religia e, adesea, interpretată literal, îi spun unele lucruri soției mele și ea îmi face tot felul de semne că sunt ciudat și mă aduce înapoi la rațiune și la realitate. Trebuie să fim atenți. Chiar și când suntem în grup, trebuie să fim atenți, pentru că nu deținem adevărul. Nu avem dreptate fiindcă suntem mulți. Dimpotrivă, chiar. Există sisteme de validare, trebuie să existe sisteme de validare. Nu știi dacă ideile tale sunt bune sau rele, dacă gândurile tale sunt, din start bune sau rele – și atunci, din dezbatere se înclină balanța într-o parte sau alta. Bunăoară: între islam și islamism! Oamenii s-au gândit – mulți dintre ei – că nu e o idee bună să critici islamul. Pentru că e o religie care s-a complicat, care e peri ­culoasă. Și atunci au inventat un artefact, pe care l-au numit islamism…

Știți la ce mă gândesc? La ritualurile cu vrăjiturii wodoo….

Bună comparația! Într-un fel, chiar așa este, noi facem –noi, cei cu nuanțele noastre critice – un fel de wodoo în acest moment.

Vă simțiți amenințat? Și întreb aceasta având în minte exemple de scriitori care au criticat deopotrivă islamul și islamismul, de pildă, Salman Rushdie…

Amenințarea este, de fapt, un sentiment foarte ciudat. Nu simți foarte mult timp acest sentiment. Eu am primit scrisori de amenințare, multe. Când le citesc, îmi e teamă; dar asta durează cam 5 minute. Imediat îmi spun: probabil că e o glumă, or fi puștii din cartier. Probabil că Salman Rushdie nu s-a simțit cu adevărat amenințat; intervine acest mecanism despre care am vorbit imediat mai înainte. Am foarte mulți prieteni jurnaliști, scriitori care au polițiști lângă ei și care nu au sentimentul că sunt amenințați; polițiștii îi fac să se simtă așa. Nu demult eram la Nisa, la un mare festival. În fața mea era un mare jurnalist francez, amenințat.Lângă el, un altul, un scriitor franco-algerian, amenințat de peste tot. Jurnalistul era acolo flancat de doi polițiști, scriitorul franco-algerian la fel. Și eu, cum vă spuneam. Eu, fără polițiști lângă mine; mi s-a propus, dar am refuzat. Ministrul de Interne mi-a propus de fiecare dată. Pentru polițiști e nemaipomenit să fie acolo; să circule prin marile restaurante, hoteluri. E viață de lux pentru polițiști. E o fantasmagorie creată.

Așadar, să înțeleg că nu credeți în scriitori păziți de polițiști?

Deloc. Tu ești cel mai bun paznic al tău. Sigur, trebuie să fii atent, precaut, dar nu mai mult de atât. Într-o zi am fost invitat la Orleans pentru cartea 2084 – este o carte care a fost considerată un mare atac la adresa islamului. Ei bine, ajung la gară la Orleans și când cobor din tren dau peste 15 polițiști. Eu m-am întrebat ce s-o fi întâmplat acolo și îi văd cu vin spre mine imediat. M-am speriat. Ei bine, mi-au spus că au venit pentru mine. Am întrebat: dar de ce? Și ei au spus: așa ni s-a dat ordin de la Prefectură. M-au dus acolo unde era conferința. Ca într-un western. Când am terminat,  m-au dus la gară, m-au suit în tren pe scaunul meu și și-au luat rămas bun. Și atunci i-am întrebat din nou: dar unde plecați acum? M-ați suit în tren și, gata, mi-ați dat drumul? E, cum spuneam, mult montaj. Cei care sunt păziți nu sunt neapărat mai în siguranță decât cei care nu sunt păziți. Bun, e la modă asta…

V-ați gândit să plecați din țară, în acest context în care există multă amenințări?

E un gând care revine foarte des. Vă spuneam mai înainte cum au stat lucrurile în contextul apariției primului meu roman. Ceva similar se repetă foarte des. Dar, să vă mai spun ceva: de fiecare dată când mă vedeam cu Jacques Chirac îi spuneam: „Domnule președinte, trebuie să fiți atent! Să nu vă gândiți că situația din Algeria nu se poate întâmpla și în Franța!“. Ținea mult la mine Jacques Chirac. Într-o zi mi-a spus că s-a săturat. A adăugat: la voi există armata și islamiștii. Și, de asemenea: dacă nu îți e bine acolo, în Algeria, vino în Franța. Eu i-am spus: nu vin, pentru că mâine va fi același lucru în Franța; rămân aici să lupt cu forța cuvintelor mele. În Franța sunt mișcări în armată pe tema aceasta. Problema e expediată – se spune adesea că e vorba despre extrema dreaptă. E greșit. E vorba despre viitor. Ei simt că statul e slab, că statul e în pericol. Militarii din Europa de Vest simt că statele sunt fragilizate – de criza economică, de islam, de decăderea Europei și a Uniunii Europene (nu s-a reușit crearea unei veritabile confederații). E, încă o dată, vorba despre viitor. Oamenii aceștia se gândesc la viitor și văd că sunt tot mai multe pericole. Ce se întâmplă dacă apare o catastrofă nouă, una mai mare decât ce a fost la covid? Ce se întâmplă dacă impactul islamulului și chiar al lumii turcești cresc? Am avut cândva o conversație cu un fost șef al Serviciilor secrete. El are obligația să îi dea în fiecare zi șefului statului, în mod confidențial, un raport despre potențiale pericole. Și în rapoartele acelea erau multe referiri la ceea ce se poate întâmpla și la ceea ce, între timp, chiar s-a și întâmplat în privința islamului. Ei bine, acest om mi-a spus că Fr. Mitterrand nu l-a primit niciodată. Or, problema islamului trebuie blocată la origine, în lumea arabă. Odată ce a ajuns în Franța, e foarte complicat; poate că e deja mult prea târziu. Mitterrand nu dorea să oprească problema la originea ei; de pildă, făcea afaceri cu Arabia Saudită…

Problema nu există pen ­tru că nu vrei să vezi că există! Deși, de fapt, ea există…

Există. Și crește și mai mult dacă refuzi să o vezi. Problema islamului era menționată acolo, în acele rapoarte de acum câteva decenii. Islamul politic și profetic trebuie să îl cauți la sursă, la origine.

O să întreb la alt nivel și foarte tranșant, făcând un mic ocol: democrația liberală, occiden ­tală nu pare că e compatibilă cu islamul. Dar o literatură bună, pe bune – este ea compatibilă cu islamul?

Răspuns scurt: nu. Nu e compatibilă. Islamul este un sistem de legi care nu permite asemenea lucruri. Pentru primul meu roman, un editor libanez a cumpărat drepturile și, normal, a căutat un traducător. Nu a găsit niciunul, nu a acceptat niciunul. Pentru că în cartea mea erau o mulțime de lucruri deranjante, o mulțime de lucruri care nu se aliniau religiei oficiale. Libanezii, poate că nu știți, acoperă aproape întreaga lume arabă; au o industrie editorială, traduc foarte mult. Sunt și creștini. Tipăresc în arabă pentru țările arabe. Dar distribuie și în Anglia și Statele Unite – acolo unde sunt comunități islamice numeroase. Ei bine, în aceste condiții, pur și simplu, dintr-o dată, pentru că e vorba despre chestiuni delicate legate de islam și islamism, nu găsesc traducători…

Vedeți posibilă o reformă structurală a islamului? Una în sensul pluralismului, al deschiderii. Și, dacă da, cum poate ajuta literatura la această deschidere?

Mai întâi: evident, când vorbim despre viitor, totul este posibil. Dar: a existat Profetul. Pe la 500 și ceva, spre anul 600. Până spre anul 1000, dezbaterile din interiorul islamului erau deschise. De aceea islamul s-a „spart“ între șiiți și suniți și așa mai departe. Calculând cu rigoare, putem să spunem că islamul s-a diversificat cam în 250 de „rămurele“ – și aceasta, tocmai pentru că, la început, dezbaterea era liberă. A apărut la un moment dat chiar și o mișcare în interiorul islamului care era perfect democratică, în termenii occidentali, și care milita pentru o interpretare liberă a Coranului. A ținut cam 20 de ani. Cei care i se opuneau acestei mișcări au confruntat-o și au omorât pe toți cei care făceau parte din ea. Pentru a se împiedica revenirea la asemenea lucruri democratice, au găsit cea mai frumoasă șmecherie din lumea întreagă – au spus: Coranul a fost scris de Allah și noi nu putem aduce atingere cuvântului lui Allah, nu e posibil așa ceva! Atunci, odată cu acea mișcare, au descoperit marii gânditori greci antici; Averos, de exemplu, se îndrăgostise de Aristotel. I-au descoperit pe marii greci, teatrul, literatura. A fost marea perioadă de înflorire a islamului. După aceea, califii s-au temut și unul dintre califi a spus: gata, Allah a scris Coranul, s-a terminat cu toate dezbaterile și cu democrația islamică. Iar acum nu se mai poate; nu mai ai cum să te atingi de vreun cuvânt din Coran. Cine ar mai îndrăzni să se atingă azi?

Salman Rushdie!

În Versetele satanice e doar o frază, un mic pasaj din Coran care e puțin ciudat. Ceva de acest gen – că nu Dumnezeu a spus ceva anume și că, la un moment dat, Profetul a fost inspirat de Diavol. Rushdie a devenit o țintă, dar el nu e neapărat un exeget religios. O altă problemă în islam e că noi nu avem o singură „biserică“. Nu avem o instituție precum Vaticanul. Islamul e spart în foarte multe secvențe și grupări. Vaticanul decide, reglementează, unifică, reformează dacă e cazul. Noi, în islam, nu avem așa ceva. Avem o mulțime de califi și califate. Or, califul nu e doar un șef de stat. Când Mohamed a murit, s-a pus întrebarea cine îi va urma. Califul e și profet, și șef de stat. În catolicitate, ca să mențin paralela inegală, sunt două persoane: regele și papa. Pe când în islam e una singură care îndeplinește ambele roluri. „Regele“ e și „papă“. Nu exista un cuvânt pentru a desemna această realitate. Și atunci a fost ales cuvântul „calif“ – ceea ce înseamnă „care reprezintă“ și „care e deasupra oamenilor“. Bref: în aceste condiții, nu are cine să facă vreo reformă, nu are cine să modifice ceva.

Cândva ați spus așa, îngăduiți să citez: „Occidentul nu o știe încă, însă este deja islamizat.“ E o afirmația foarte tranșantă aceasta. Dacă așa stau lucrurile, de unde să „cumpărăm“ speranță?

Da, da. Mențin afirmația. Mai întâi: trebuie să îți creezi speranța. Speranța este o armă – cu care să te duci la război. Nu pleci la război dacă nu ai o speranță. Islamul s-a instalat deja în Europa. Nu mai poate fi scos. Nu cred că va mai putea fi alungat vreodată din Europa. Tot ce e de făcut ține de o eventuală canalizare a acestuia.

Putem să spunem că intelectualii occidentali au ratat marea dezbatere despre islam? În alte cuvinte: a trecut vremea când se putea spune pe șleau ce risc imens este, a trecut vremea când se putea face, cu adevărat, ceva?

Nu știu. Ceea ce simt e că intelectualilor le e frică.

Și de unde vine această frică?

Din comoditate, din asumarea unor ideologii care construiesc pe frică, din corectitudinea politică. Când vor să vorbească direct, pe șleau, atunci invită oameni ca mine. (zâmbește) Pentru că lor le e teamă să spună lucrurilor pe nume. Le e și teamă și, de asemenea, se gândesc și că nu sunt credibili dacă ei sunt cei care spun asemenea lucruri; și atunci, preferă să tacă. Atunci, cum spuneam, fac apel la intelectuali care nu sunt europeni și care pot vorbi liber. Ei bine, și aceștia din urmă sunt, suntem din ce în ce mai puțin. De ce suntem tot mai puțini? Și pentru că acest discurs împotriva islamismului a fost recuperat de extrema dreaptă; recuperat și confiscat. Riscul – care nu e mic – e să fii taxat ca fiind de extremă dreapta. Situația aici e foarte delicată; e aproape de un blocaj extrem de periculos.

Dar à propos de teama aceasta de a fi taxat ca fiind de extremă dreapta: islamul, de fapt islamismul în mod aparte nu e, totuși, destul de aproape de nazism? Liderii islamici și cei naziști s-au înțeles foarte bine pe când naziștii erau la putere în Germania…

În cartea mea Satul neamțului – și, de asemenea, în 2084 – scriu despre această apropiere care este, în realitate, foarte mare. Folosesc aceleași tehnici – și islamismul, și fascismul, și nazismul. Și comunismul! Sunt tehnici de a cultiva frica, de a stăpâni lumea prin puterea ideologiilor, tehnici de subjugare. Sunt forme ale servituții. Sunt mecanisme foarte sofisticate de manipulare. Astăzi, în această privință, islamiștii sunt foarte tari. Sunt foarte pricepuți în a întoarce sensul unor situații. I-au zăpăcit și pe tinerii care trăiesc în Algeria sau în Egipt. Poate că, de fapt, aici e mai simplu: acești tineri sunt născuți în lumea islamului. Însă au reușit să o facă și în Franța, și în Germania. Au răsturnat lucrurile, au rescris realitatea în numai câțiva ani. E surprinzător și deprimant. Fac, într-un fel, ceva magic; e un discurs care funcționează ca o magie.

Albert Camus s-a născut în Algeria. E încă prietenul dumneavoastră de cursă lungă – așa cum ați spus în mai multe rânduri? Știu, știm amândoi: nu mai e în viață…

Nu e un simplu prieten, e un mare prieten – chiar dacă nu mai e în viață. Am fost chiar și vecini. Foarte apropiați. Fiica și fiul lui au fost colegi de școală cu mine. Eu sunt, de fapt, foarte camusian – și mă bucur mult că sunt așa. Ar trebui ca personaje precum Albert Camus să fie reinventate. Tinerii nu prea vor să se uite spre trecut; e mare păcat, fiindcă ar avea modele adevărate. Însă pot accepta asta – că ei nu vor sau nu vor deocamdată să se uite spre trecut. Dacă le vorbești despre Camus, îți spun – da, dar nu e același lucru cu ceea ce avem noi nevoie acum. Cred că ar trebui un nou Camus.

Un Camus al lumii de azi – mai este el posibil?

Da. Cred că da. Oricând e posibil. Existențialismul e oricând posibil și cred că, uneori, chiar e de căutat.

O ultimă întrebare: din ce e compusă patria dumneavoastră intimă, cea care alimentează revolta și extraordinara dumneavostră energie?

Într-un cuvânt: din libertate. Mă simt un om liber. Și dacă mă simt așa, chiar cred că sunt un om liber.