Pascal Bruckner este unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Romancier și eseist deopotrivă, Bruckner are o operă majoră, prin care poartă un dialog iscoditor cu lumea contemporană, iar analizele și diagnosticul său la marile probleme ale prezentului îmbină luciditatea necruțătoare cu formularea memorabilă.
Temele eseisticii sale sunt vaste, iar mâna de mare romancier le ferește de rigiditatea care le-ar putea răpi din farmecul recunoscutului său stil narativ, din ineditul care spulberă platitudinea. Într-un dialog cu Cristian Pătrășconiu, Bruckner mărturisește că abordarea acestor două genuri, roman și „eseistică filosofică“, cum o denumește el, presupune un travaliu imens de punere în pagină a două „limbaje diferite“, cu tehnici de discurs proprii. Iar acesta este pariul său de creator, care îl „stimulează continuu“. Dacă scrierea romanului îl face pe Bruckner să se „retragă din lume“, să caute singurătatea pentru un dialog cu sine și, în cele din urmă, să recreeze o altă lume, prin care trăiește mai multe destine, în eseu, se slujește de înțelepciunea adunată din cărți pentru a explora temele la zi care frământă societatea, acțiune care antrenează într-o măsură sporită omenescul din el, nevoia de a fi prezent într-o actualitate în continuă transformare. Cu alte cuvinte, de la „metafora ispititoare“, care încântă gândul și mângâie orgoliul creator, la vastul domeniu al vieții care zgâlțâie conștiința și te obligă la atitudine.
După ce a scris eseuri despre iubire (Noua dezordine amoroasă, în colaborare cu Alain Finkielkraut, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste), despre „datoria de a fi fericit“ (Euforia perpetuă), despre „religiozitatea austeră“ a economiei (Mizeria prosperității, Înțelepciunea banilor), despre marile maladii ale lumii contemporane (Tirania penitenței, Un rasism imaginar), în una din cele mai recente creații ale sale, O scurtă eternitate, Bruckner abordează și tema „filosofiei longevității“.
Iată că această „perpetuă“ alternanță între roman și eseu, cu teme atât de diferite, nu i-a obosit inspirația, ba, dimpotrivă, i-a dat și mai multă consistență, i-a împrospătat și mai mult esența interpretativă. Iar dacă romanele sale au șocat de multe ori prin îndrăzneala descrierilor dezlănțuirilor fiziologiei umane, prin ambiguitățile psihologice și comportamentale ale personajelor, în eseuri, Bruckner are limpezimea, chiar dacă, deseori, paradoxală, a savantului căruia nimic nu-i este indiferent din parcurgerea unui drum pe care, în lipsă de alt termen, îl numim viață. Dacă în romane el creează o lume „plecând de la nimic“, cum mărturistește, în eseuri, punctul de pornire este „lumea înconjurătoare“, pe care o privește din unghiuri diferite spre a-i înțelege întreaga complexitate într-un mod „rațional, echilibrat, argumentat“.
Bruckner nu se pretinde nicio clipă deținător al adevărului absolut, el pune întrebări și caută răspunsuri ghidat de marii învățați și gânditori ai lumii, pe care îi „convoacă“ la un dialog deschis și rafinat, iar spusele lor au rolul de a-i întări argumentația. Iată de ce întâlnim în paginile acestei cărți crâmpeie din înțelepciunea lui Platon și a Sfântului Augustin, din Pascal și Voltaire, Guy de Maupassant și Marcel Proust, Oscar Wilde și Freud, Henry James și Michel Tournier, Gaston Bachelard și Michel Foucault.
Toate cărțile de eseuri ale lui Bruckner, cu temele lor incitante și mereu actuale, se înscriu într-o continuitate de substanță, indiferent de subiect, căutând noi înțelesuri, abordând noi unghiuri de interpretare, „transfigurând rutina“.
Acest fir ideatic care leagă strâns eseurile lui Bruckner este cel mai pregnant reliefat în cazul a două dintre cărțile sale: Euforia perpetuă și, cum am precizat, mai recenta O scurtă eternitate. Temele celor două eseuri, fericirea și longevitatea, surprind omul intrat în condiția sa definitorie: „lungul și, totodată, scurtul drum al vieții“, adică acea călătorie în care oscilăm între povara plictisului și scânteierea înfăptuirilor. De aceste două coordonate ale vieții depinde dacă existențele noastre „fie se întind pe perioade interminabile, fie trec ca un vis“. Importantă este, ne atrage atenția Bruckner, „buna folosire a vieții“, singura modaliate prin care vom „domina timpul“.
Aceste două cărți se completează prin sensurile lor adânci, simple și clare, aflate într-o permanentă germinație spre noi înțelesuri, refuzând abstracțiunile tratatelor și, în egală măsură, formulările comode ale obișnuințelor cotidiene. Această profunzime ideatică îl așază pe Bruckner într-o fericită continuitate cu eseistica lui Marcel Moreau și Alain Finkielkraut, autori care au adăugat, prin cărțile lor, noi dimensiuni zestrei morale a umanității.
O scurtă eternitate este, poate, cea mai „umană“ carte de eseuri a lui Bruckner, dacă se acceptă această exagerare cu totul realistă, având o deplină acoperire în substanța ei cea mai profundă, în care se dezvoltă o minunată „artă de a trăi“. Fără a da povețe, fără să ofere rețete, eseistul francez ia în discuție marile probleme ale condiției umane: libertatea, cu multitudinea chipurilor sale, iubirea, timpul, văzut fie ca o „condamnare“, fie ca o „recompensă“, longevitatea, finitudinea.
Cartea lui Bruckner este, totodată, și un elogiu adus creației umane. El spune că, pentru a trece viu prin viață, omul trebuie să se povestească, să se includă într-o narațiune, scriind, în primul rând, ca să înțeleagă. Prin creație, el realizează „alianța reînnoită cu lumea“, dar și o „solidaritate“ cu lucrurile care dau sens. Iar în acest mod, timpul devine din „o condamnare“, și „o recompensă“.
Pe măsură ce înaintezi în lectură, cartea se ramifică în noi și noi teme, fără a părăsi firul care le leagă în aceeași țesătură: curgerea implacabilă a vieții, succesiunea vârstelor, „transformarea elementului distructiv al timpului în virtute creatoare“. Iar această istorie a destinului uman este văzută prin prismă culturală, cea care dă identitate și îi marchează evoluția.
O evoluție care pornește de la Antichitatea care celebrează perfecțiunea, continuând cu Clasicismul care, idealizând trecutul, respinge inovația, mulțumindu-se să reia teme clasice, până la Romantismul care, urând conformismul, dă întâietate originalității. Sau, cum spune Baudelaire, „mergând până în străfundurile necunoscutului pentru a descoperi noutatea“.
Dacă toate aceste „etape culturale“ se întâlneau în acel „vis al nemuririi“ creatoare, fixat în posteritatea sa, astăzi, el este coborât la nivelul unei „democratizări“ fără limite, lipsite de orice relief valoric, întruchipată în comoditatea notorietății, acea, potrivit lui Bruckner, „dilatare a sinelui prin toate rețelele de socializare și mass-media, ca ego vizibil și plutitor“. Cu alte cuvinte, o tristă eșuare în non-creație, dar cu ridicole pretenții auctoriale.
Prin creație și libertate, spune Bruckner, omul își află „rostul de a trăi“, de a nu privi viața, chiar și la vârste înaintate, cu „amărăciune“, de a nu dobândi beteșugul, numit de Montaigne, „zbârciturilor sufletului“.
Pascal Bruckner este un om liber atât în viață, cât și în creație, pentru că scrisul său este dezideologizat. Parafrazându-l, putem spune că el își „organizează“ scrisul așa cum crede de cuviință, trecând senin prin cele trei „stadii“ („revolta, constrângerea, singurătatea“), care, în multe cazuri, marchează desfășurarea unei existențe comune.
Omul, spune Bruckner, trebuie să fie mereu în avangarda vremii sale, să caute dincolo de orizonturile imediate, să înainteze în „tumultul societății“, să creadă în „frământarea fecundă“.
Există atâta bogăție de idei și teme în această carte, încât ai putea crede, în timp ce o parcurgi, că vei ieși amețit din ea. O temere, din fericire, repede spulberată. Înaintând în lectură, descoperi, alături de limpedea ei profunzime, acea ordonare care îți facilitează înțelegerea, care te așază și pe tine în text, pentru a-l trăi cu bucuria descoperirilor și a confirmărilor propriilor gânduri.
Sensul unei existențe, ne spune Bruckner, este păstrarea „disponibilității în fața frumuseții lumii“; eliminarea, pe cât posibil, a repetiției, monotoniei și obișnuinței în favoarea neașteptatului, ineditului, diversității. Nu vocația de „copist“ al lumii trebuie cultivată, ci aceea de creator, nu primitul de-a gata trebuie privilegiat, ci întemeierea. Pledoaria lui Bruckner este lipsită de patetisme ieftine, având firescul începutului și sfârșitului de zi, „bucuria clipei și nepăsarea duratei“. Pornirea către un nou destin nu trebuie să se încurce în numărul anilor, așa cum nimeni nu trebuie să aștepte, resemnat, rugina sufletului sau oboseala oaselor. Bruckner vede existența ca pe un dar și, în același timp, ca pe o datorie. Iar „datoriile privitoare la viață nu se rambursează, ci se recunosc și se respectă prin preocupările față de soarta urmașilor“. Fiecare poartă o responsabilitate pentru ce va fi „după“.
Deși se întoarce frecvent în trecut, extrăgând exemplificări de înțelepciune aplicată, Bruckner este, în primul rând, un om al prezentului, aducând în prim-plan teme de strictă actualitate, precum conflictul generațiilor, ierarhia vârstelor, democrația click-ului și a imaginilor, „analfabetismul pedant“, „universul semnelor“, pe care le judecă într-un mod echilibrat și cu tot respectul datorat adevărului: „Unele generații fac istorie, altele fac comentarii și pretind că reaprind flacăra abandonată a marilor înaintași: de exemplu, reluarea grotescă a utopiei bolșevice sau castriste de către unele grupuri acum minoritare“.
„Protector“ al diversității, Bruckner își rezumă ideile în fraze memorabile, directe și clare, fără urmă de patetism: „O viață e demnă de a fi trăită dacă îmbrățișează domenii vaste și întâlnește acele absoluturi relative care sunt iubirea, adevărul, dreptatea. Gloria nu e rezervată decât unui mic număr de eroi, sfințenia câtorva drepți: în schimb, și cea mai umilă dintre existențe întâlnește inevitabil frumusețea, fraternitatea, bunătatea. Esențial pentru om este să-și satisfacă ambițiile, dar și să trăiască dincolo de propria condiție, să ia parte la aventuri ample, să resimtă măcar o dată senzația infinitului. Fiecare din noi este în același timp un punct și o punte, o totalitate închisă și un loc de trecere.“
Poveste, roman și eseu la un loc, O scurtă eternitate este cartea celor două supreme personaje, timpul și omul, surprinse în multitudinea desfășurării lor, care înseamnă viața cea dătătoare de sens și măreție.