Un cult al prezentului

O melancolie încă nedetașată de stratul de energie din care a purces, un scepticism încă nelipsit de o notă de prospețime, o cedare care nu e încă sigură pe sine întâlnim în versurile lui Romulus Brâncoveanu. Confesiunea reprezintă aici un melanj de aspirații și insatisfacții care devin iarăși aspirații. Totul pe un ton degajat, pe spații ample revelând un temperament meridional. Cu o materie pururi actualizată, cu un joc abil al contrariilor se conciliază printr-o bonomie ușor ironică: „M-am gândit că e un prilej să aflu cât mai ține/ Acoperișul Palatului de Cristal./ E încă intact. Dar străzile s-au umplut de ape și stăruie/ O vreme de toamnă în timpul verii,/ O vreme ca la munte, în mijlocul câmpiei în care bântui/ Și fug de orice fel de altă vreme decât de vremea/ Care s-ar cuveni să vină./ Să vină vremea mea, pe strada mea, în casa mea, la patul meu!/ Sentimentul acesta al unicității, ideea că tu ești altfel/ Și că ești protejat de orice/ Probabil că este ceva genetic,/ Și chiar dacă, rațional crescut, știm că n-ar fi așa,/ E mai puternic decât noi“ (Cum plouă și nu plouă bacovian, și nepermis de mult). Avem a face cu un poet al prezentului în cheie rațională, de un optimism iradiant. Lucrurile se află la locul lor, supuse unei ordini irefutabile. Din fericire ființa e unitară în singularitatea sa care nu e aici un factor al inadaptării, ci, dimpotrivă, unul al rezistenței organice. Domină o dispoziție pozitivă aproape fără excepție, cutezând a merge de la complex la simplu, de la elevat la comun. Nicio teamă a cedării în expunerea la firesc: „Așa gândeam eu la faptul că unii oameni sănătoși și-au închipuit/ Că boala stimulează literatura. Frumoasă imagine,/ Atrăgătoare idee/ Și eu ca un personaj al acestor autori, oameni sănătoși, energici și cu dorință de câștig.// Sper că a observat că m-am tot schimbat,/ Că am devenit mai realist (…) Și, în curând, voi scrie/ Negru pe alb, cu rimă./ Trecutul a înflorit în spatele casei“ (ibidem). Nu sunt evitate fotografiile actualității politice, cuprinzând cu egală benevolență oameni și detalii stradale: „Îl vedeam pe Iliescu dându-se jos din Mercedesul oficial,/ Cu cei doi bodyguarzi/ Sărind din mașină direct în neant,/ Ascunzându-și cu greu kalașnikoavele sub fulgarine,/ Încadrându-l imediat, ăștia doi se atașau ca niște aripi,/ Cu priviri ucigătoare, de umerii lui Iliescu,/ Și Iliescu zbura“ (Chiar ai început să crezi în ceea ce predici?). Jovialitatea pare insațiabil relaționată cu surprizele unui realism fantast lunecând spre caricatură: „Un papă înalt, în adidași, în Vatican,/ Pe cealaltă parte a lumii, tocmai se trezește/ Și duce mâna la gură./ El l-a zărit abia acum pe cel de peste drum/ Și-i face el ceaiul cu luciul oglinzii încăpător“ (Dimineața, zilele nenumărate și numărate). Voia bună e numitorul comun al îmbelșugatelor divagații. O sănătoasă senzualitate abia strunită se strecoară dibaci în istorie spre a reveni la actualitatea suverană: „Trandafiri grei ca sânii madonelor se lasă peste gardurile/ Pensiunilor, ale vilelor otomane și ale muzeelor municipale“ (E timpul. Roșu și alb pe străzile din Veliko). Introspecția descoperă micile obiecte cuvenite unei naturi pozitive, jucăușe cu sine, cum o pavăză familiară împotriva Neantului: „Uitându-mă la gândurile mele/ Ca la niște obiecte înșirate drept trofeu într-o baracă de tir“ (Pe acest drum mă voi întoarce la mine însumi). Drept care se conturează un cult al concretului evoluând până la narativ. Savanții din Lagado „vorbeau cu lucruri“, după care le înșirau „unul după altul/ În propoziții mai lungi sau mai scurte după priceperea fiecăruia,/ Apoi le arătau cu nuiaua sau cu mâna întinsă/ Iar cei mai subtili, numai/ Din priviri lipsite de expresie“ (Nici noi nu știm, asemenea savanților din Lagado). Ori menționarea divinului prin inversarea raportului dintre cuvântul geneziac și obiect: „Lucrul, a spus odată cel mai/ Important savant din Lagado, e locul unde divinul/ Se aduce în lume pe sine./ Să numim cuvintele cu lucruri și nu lucrurile cu cuvinte,/ Spunea el./ Când citau din clasici, aveau clasicii lor,/ Aduceau pe podiumuri mașinării cu/ Oglinzi și plimbau acele oglinzi de-a lungul podiumurilor/ Până nimereau lucrul“ (ibidem). De reținut cum factorii materiei ar limita constant introvertirea. Din aproape în aproape, imagini ale realului se alătură altor imagini ale realului, imaginarul obținut fiind precum un soi de puzzle. O partidă a materialităților cu ele însele. „Nici loc, nici șansa de a mă regăsi în mine însumi,/ Nici măcar șansa pe care ar avea-o Leviatanul de a supraviețui“ (Iar în această oglindire în care nu mai am un chip al meu). Regnurile comunică între ele cu o naturalețe pe care subiectul auctorial o proiectează mizericordios, extravertirea fiind declarată ca atare: „Zețarii își caută literele lor de plumb pentru edițiile de luni/ Ale altor lumi/ Printre picioare de bărbați spătoși și de femei cu șoldul înalt/ Ca niște păsări flamingo subțiri din fier forjat,/ Cu pliuri de apă în părțile moi,/ Lumina intră pe ferestrele castelelor desenate/ Cu creta pe asfaltul turnat acum/ Și cade oblic pe chipul meu“ (ibidem). Fără complexe, poetul își transferă condiția umană într-una ambiguă, semivegetală: „Pe locul meu crește astăzi alt om. L-a închiriat pe vecie./ Aude, gustă și judecă în locul meu, trăiește în locul meu, miroase, pipăie, vede,/ Se sprijină de ziduri,/ În locul meu./ E ca o ceartă pe un loc de parcare în fața blocului/ Cu acela ce ar fi trebuit să fiu./ Tu, îmi spune el, gândindu-se că n-aș fi tocmai eu“ (Pe locul meu crește astăzi alt om). Spre deosebire de preanumeroșii barzi adoratori ai trecutului, Romulus Brâncoveanu exultă într-o apartenență la prezent: „Prezentul e divinitatea pe pământ“ (Acum știm că ai vrut să te rogi). Sau: „Prezentul e nădejdea zilei de mâine“ (E timpul. Roșu și alb pe străzile din Veliko). Sau: „Prezentul e toată ființa“ (Azi am văzut-o din nou). Fapt ce constituie trăsătura originală de căpetenie a acestei întru totul remarcabile producții.