(Ion Agârbiceanu, Vâltoarea, 1940)
Locotenentul Ion Mărginean, de profesie notar, în vârstă de 32 de ani, se întoarce cu trenul, după mai bine de patru ani de război și de prizonierat, în satul lui de lângă Sibiu. Așa începe romanul lui Ion Agârbiceanu, Vâltoarea, publicat în 1940.
Ion Agârbiceanu, un autor prolific și bun cunoscător al vieții din România, a găsit un mod original de a aduce în raza atenției noastre un sat românesc. Nu prezentându-l în mod direct, ci făcându-ne să ni-l imaginăm, pe măsură ce înțelegem ce mult contează acest sat pentru un om care l-a părăsit împotriva voinței lui, prins în vâltoarea istoriei. Impresionant este faptul că, nici după ce se întoarce din război, personajul nu poate rămâne în mica așezare de care i-a fost mereu dor și pe care o considera un refugiu. Altă vâltoare, a politicii, îl absoarbe și îl îndepărtează de singurul loc unde ar fi putut trăi senin și mulțumit.
Iată, pe scurt, povestea lui: În octombrie 1914, fusese trimis de autoritățile austro-maghiare pe frontul din Galiția, lăsându-și acasă soția, pe Emilia, și doi copii mici: Ionel, de trei ani și Veronica, de un an. Chiar după primele lupte căzuse prizonier la ruși; a fost deportat în Siberia, a făcut febră tifoidă, apoi a venit în calitate de voluntar la Iași, unde s-a îmbolnăvit de gripă. Acum, demobilizat și slăbit de boli, se înapoia acasă, știind din scrisori că toți ai lui trăiesc. Soția, vrednică, dezvoltase gospodăria în lipsa lui și cu banii economisiți a putut să mai cumpere pământ, ajungând la 30 de iugăre. Postul de notar era vacant, așa că Ion Mărginean l-a ocupat după câteva luni, când și-a refăcut sănătatea și viața și-a reluat cursul normal. Realizarea României Mari generase un entuziasm național, dar și o mare efervescență politică. Ion Mărginean își vedea de serviciul lui și de gospodărie, mai ales că se făcuse iubit și de copii. El se străduia să rămână departe de politică, pe care o considera un vârtej primejdios, care poate duce la pierzanie. Opțiunea lui sinceră era să trăiască liniștit, alături de familia lui, în sat.
O singură dată descrie Ion Agârbiceanu, în roman, ceva din frumusețea vieții la țară. Și anume într-un pasaj despre începutul primăverii: „Zăpada nu se mai ținea decât la dosiști, prin huzdoape și pe fundul șanțurilor. Și pe aici era pălită de vânturile de la miazăzi, pierzând albul imaculat al iernii. Pe ulițele satului, prin curți, era tină mare, dar cu petece de loc uscat la față, care se înmulțeau din zi în zi. Crengile negre ale arborilor căpătară un lustru nou, care strălucea în razele soarelui tânăr, când scăpa dintre norii alburii, care se alungau în înălțimi, umplând mereu pământul cu câmpuri de lumină și de umbră. Răpăi și cea dintâi ploaie în gura aceea de primăvară. Mireasma ei aducea încă aminte de zăpadă, era mai mult răcoroasă decât dulce. Totuși era inspirată cu nesaț de toate viețuitoarele.“ Această imagine fulgurantă a satului pare mai degrabă un vis, decât realitate, întrucât personajul romanului, sub presiunea împrejurărilor, se îndepărtează de idealul lui de a trăi la țară. În preajma unor alegeri parțiale, pentru că nu a vrut să aplice ordinele aberante ale guvernului, el se trezește destituit. La alegeri, câștigă candidatul opoziției, Ion Grecescu, un influent om politic liberal, care devine deputat. Acesta, în semn de recunoștință, îi oferă lui Ion Mărginean postul de avocat al sucursalei Băncii Liberale din orașul reședință de județ și, cum fostul notar este fără slujbă, iar noua poziție nu iar impune să facă politică, primește postul, mutându-se la oraș și lăsându-i pe socrii săi să se ocupe de gospodărie. Nu după mult timp, se simte obligat să se înscrie în Partidul Liberal, iar apoi, când acesta ajunge la guvernare, devine prefectul județului, funcție din care demisionează însă în scurtă vreme, dezgustat de mașinațiunile politice. Urmează multe alte episoade ale aventurii sale politice, inclusiv alegerea sa ca deputat și o acuzație nedreaptă de fraudă. După șapte ani de zile trăiți în mijlocul acestei agitații epuizante, Ion Mărginean se retrage, în sfârșit, din viața politică și se întoarce în satul din care plecase. Aici, și el, și soția lui renasc.
Romanul are deci un final fericit. După o viață care îl duce unde vrea ea, Ion Mărginean se regăsește, devine el însuși, stabilindu-se definitiv în satul din care n-ar fi vrut să plece niciodată.