Nu știu alții cum au fost, dar eu, poate chiar generația mea toată, pe vremea când era la școală, își imagina că scriitori erau numai cei care se țineau minte, mai cu ajutorul manualelor, mai cu al fragmentelor salvate de la cenzură (v. Împărat și proletar de prin manualele anilor 50-60!). Așa că, atunci când am văzut, undeva, într-un sat din Ardeal, o placă memorială cu numele unui poet totalmente necunoscut mie, am avut un șoc. Cu timpul, plăcile memoriale prin fața cărora am trecut, în patria noastră cât și-n cele ale altora, s-au înmulțit. Și astfel am înțeles că, în realitate, acele plăci nu erau decât încercări disperate ale cuiva de a salva de la uitare numele vreunui scriitor destinat uitării. Sigur, uneori, numele de pe o placă memorială se mai ține încă minte, prin reeditări sau comentarii, scriitorul respectiv fiind unul a cărui uitare întârzie încă să se manifeste. Văduvele și urmașii abuzivi sau, din contră, delăsători, nu sunt decât elemente pe care timpul le trimite în întâmpinarea uitării, văduvele abuzive (reproduc aici un titlu celebru) prin eventualele pretenții care îndepărtează editorii postumității vreunui scriitor, urmașii delăsători, cei care-i îngroapă încă o dată pe scriitori.
Uneori se trezește câte un ins care dorește cu tot dinadinsul să-și salveze vreo rudă, poet sau prozator, de la uitarea inevitabilă. Deseori, urmașul harnic și energic nu ține seama de faptul că, pentru a-și salva de la uitare ruda mai mult sau mai puțin îndepărtată, ar mai fi nevoie, în afară de eforturile sale, și de substanța operei acelui autor de altădată. Căci viteza cu care timpul macină operele lipsite de norocul valorii e foarte mare, chiar dacă, desigur, nu se compară cu aceea a luminii și/sau nici măcar cu aceea a sunetului. Pas de-i spune unui urmaș deloc specializat în aprecierea valorii literare și cu atât mai puțin în obiectivitatea necesară acestui proces că opera nu rezistă, că între timp au mai scris și alții cam la fel și au fost dați, eventual, și ei cam aceleiași uitări, că, ba temele operei, ba întruchiparea lor materială, adică în cuvinte, nu se pot menține în apa teribil de învolburată a istoriei literare și a gustului celor care mai știu să citească, astfel încât ruda bine intenționată nu prea are cum să salveze numele acelui autor, demult uitat.
Acum vreo trei decenii, un prieten, poet și ulterior dramaturg de succes, îmi mărturisea, în fața Catedralei Notre-Dame de la Paris, aflată încă în forma sa inițială, că succesul unui dramaturg și interesul pentru opera sa poate ține cel mult zece ani, după care, se subînțelegea, urma „altul la rând!“ Acolo, la Paris, firește. Cum interesul pentru poezie nu se (mai) poate măsura cu cel pentru spectacolele de teatru, e greu de evaluat cât poate ține memoria poetului. Cineva, o scriitoare foarte cunoscută și de foarte certă valoare, ajunsă într-o școală, în fața unor elevi, s-a confruntat cu faptul că elevii nu credeau că ea este o poetă, pentru că – nu-i așa? – „toți poeții sunt morți“ .
Acestea sunt variante ale uitării și neuitării scriitorilor. (În cadrul cuvântului și al noțiunii respective, reintroduc, drept conservator ce mă aflu, și poeții și prozatorii și dramaturgii și criticii literari, nu cum spun cei de azi, într-o manieră care altădată se practica în cele mai îndepărtate cătune, la „Luna cărții la sate“: „poeți și scriitori“.)
Lupta scriitorilor cu uitarea mai continuă uneori și după ce viața lor pe acest pământ s-a încheiat. Cel mai des ea, această luptă, este pierdută. Rareori ea pare (a se reține cuvântul „pare“) a fi câștigată. Și mai rareori ea chiar este câștigată (v. Homer, v. Dante, v. Shakespeare…). Scriitorul de la Notre-Dame continuă să mai suscite interes prin opera sa, deși demult au trecut cei zece ani de când a intrat pe acel culoar. Dar asta nu e o încurajare pentru cei care cred că se pot smulge uitării scriindu-și gândurile, fie și în cea mai literară formă, oarecum deosebit, dar nu cine știe ce, de anonimii care și-l mâzgălesc direct pe pereții monumentelor, eventual chiar pe Panteon sau pe Colosseum, dovadă că nimeni nu prea vrea să fie uitat. (Dar în ce memorie de elefant sau de mamut o fi atâta loc încât să încăpem toți?) Placa în amintirea poetului Ovidiu Hulea, de undeva, de pe la Galda de Jos (sau de Sus?), nu știu dacă a mai rezistat timpului, ploilor, soarelui arzător de vară, viscolelor și neatenției rarilor trecători pe-acolo. Dar asta nu e o descurajare, doar I. Heliade-Rădulescu ne-a spus, încă de-acum mai mult de o sută de ani, „scrieți, băieți, numai scrieți!“ Cum clasicul nu mai poate fi întrebat, numai Dumnezeu știe dacă nu cumva posteritatea a caligrafiat greșit îndemnul său oral, a cărui intenție va fi fost alta: „scrieți, băieți?, nu mai scrieți!“