Am citit cartea Ioanei Diaconescu despre Vintilă Horia și felul în care scriitorul apare în arhivele Securității cu sentimente amestecate. Predominant pentru orice om normal va fi dezgustul față de manevrele penibile și scîrboase prin care se încerca de către odioasa instituție compromiterea unui autor important de limbă (și) română, ca și captarea rudelor sale rămase în țară ca să-l influențeze în sensul dorit de ea. Dar eforturile odioasei și ale siniștrilor săi angajați stîrnesc și un haz (amar). Cîtă energie risipită, cît „zel“ inutil și grotesc, dar și întreținut cu grijă ca (sub)oamenii, grei de cap și stîngaci în exprimare, să-și justifice lefurile și privilegiile care nu le-au lipsit niciodată. Nu reiese clar din documentele adunate, ordonate și comentate cu conștiinciozitate de Ioana Diaconescu dacă zecile de indivizi ce leau alcătuit chiar credeau că Vintilă Caftangioglu, pe numele său literar Vintilă Horia, este o primejdie pentru statul totalitar român și că merită orice strădanie pentru a fi urmărit de la distanță, convins, supravegheat dimpreună cu familia lui din România, eventual compromis, pentru ca Premiul Goncourt pe care îl primise – o premieră și un unicat pînă azi pentru un român – să nu-i fie acordat sau măcar să rămînă mînjit de acuzații nefondate. În parte manevra a reușit pentru că, imediat după 1989, dar și mai tîrziu, am auzit, chiar de la persoane de bună-credință că premiul „i-a fost retras“ sau „nu i s-a mai acordat“ lui Vintilă Horia, ceea ce este încă un fals. Dar Vintilă Horia, cum reiese din documentele din volum și desigur din altele, lucrarea meritorie a Ioanei Diaconescu neputînd cuprinde totul, a fost condamnat în lipsă, urmărit, iar familia sa înconjurată de o rețea de informatori încă din 1947, cînd devenise, de jure, „viețaș“, adică osîndit pe viață pentru că ar fi fost „criminal“, și anume „pentru crima de dezastrul țării“. Dar această „crimă“ care este vizibilă azi în forme mult mai grave și mai absurde – nepedepsite, desigur – nu era imputabilă prin nicio dovadă celui condamnat. El e grațiat în 1958, apoi condamnat din nou pe baza acelorași acuzații. La fel de grotesc, „organele“, numeroase, minuțioase și gras retribuite, îl confundă cu alte persoane, iar confuzia persistă ani și ani.
Cercetarea Ioanei Diaconescu scoate la iveală toate nepotrivirile și confuziile celor care găsesc în urmărirea benignului scriitor, aflat la Madrid sau la Paris, un prilej de a se afla în treabă. Autoarea s-a mai ocupat de materialul de urmărire al unor scriitori și intelectuali : Marin Preda, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, grupul „Rugul aprins“. Diferența este că toți aceștia se aflau în țară, M. Ursachi doar pînă în 1981. În timp ce Vintilă Horia le scăpase torționarilor care, dacă s-ar fi luat în serios, s-ar fi aflat în situația unui cîine aflat dincolo de un gard. Le rămîneau rudele „încadrate informativ“, dar care și ele duceau o existență modestă, marginalizate de regim, tocmai ca măsură de represiune. Ce pericol putea prezenta, de pildă, tatăl scriitorului, născut în 1887, deci avînd vîrsta de 73 de ani cînd fiul său devenea laureat Goncourt ?
Ioana Diaconescu (ea însăși victimă a „dosarului“ familial incompatibil cu selecția operată de comuniști) demontează cu atenție toate acuzațiile, majoritatea bazate pe confuzii, interpretări răuvoitoare, pe care tot ea le evidențiază clar. Vintilă Horia nu a fost „vechi legionar“, nici „director de bancă“, nu a „revenit în țară în 1942“ etc. Ceea ce rezultă la fel de limpede e că autoritățile aveau un caz vag, documentat eronat, pe baza căruia, cu nonșalanță interesată își „făceau de lucru“. Asemenea autorului – care din fericire trăia departe de republica socialistă – și familiei sale, nenumărați români au fost urmăriți și hărțuiți ca „periculoși“, pentru a da o pîine cît mai albă unor incapabili resentimentari ce se făceau „utili“ hingherind, chiar și preventiv, oameni nevinovați. O informare venită din preajma lui, arată că scriitorul era vanitos (ca orice autor). În completare trebuie spus că apare și naiv : el ar fi vrut ca romanul său premiat, Dumnezeu s-a născut în exil, să apară și în România, convins că nu cuprinde nimic ostil sau reprobabil. Avea desigur dreptate, în fondul chestiunii, dar nu sesiza că – și de-ar fi scris fabule pentru copii – textele lui n-ar fi apărut niciodată în România comunistă.