În România sunt mai multe scriitoare care au contribuit prin traducere la schimbarea peisajului literar, între care Nora Iuga, Ioana Ieronim, Doina Uricariu, Liliana Ursu și, dintre mai tinerele afirmate recent, Anastasia Gavrilovici.
Liliana Ursu, cunoscută ca poetă și prozatoare, a scris în primele etape ale prezenței sale publice o poezie a descoperirii teatrului lumii, în care poemul se dezgolește „sub zborul păsării sau al gloanțelor, sub explozia atomului. / El trebuie să se arate în săli pline sau goale / pentru a vorbi el trebuie mai întâi să tacă. / Să-l putem auzi ca într-o catedrală / cum râde, cum scâncește, / cum suspină, cum se roagă. / Cuvântul se rostogolește ultimul/ pe scena improvizată“ […] Poezia citadină creștea în anii șaptezeci ca „o radiografie a cenușiului care ne domina viețile / întreruptă adeseori de flacăra poemelor de dragoste“. Autoarea a avut în Scrisori pentru secolul XXI premoniția multor amărăciuni contemporane, precum „ștergerea cărării de la om la om“. Înaintând prin „hărțile ascunse ale vieții“ a descoperit încrederea în miracol. În ultimele decenii, Liliana Ursu a răspândit în peisajul literar contemporan poezia creștină scrisă de femei. Pentru această orientare sunt relevante toate volumele ei de maturitate: Înger călare pe fiară (1996), Sus să avem inimile (2001), Cartea farurilor (2003), În oglinda fluturilor (2005), Zidul de lumină (2009), Grădina din turn (2012), Loc ferit. Poeme alese (2014), Fericita lumină (2019).
„O cruce mică, din lemn de chiparos / e glasul maicii când rostește psalmii. / O fetiță trece prin poarta mânăstirii, fericită / încercând timidă și îmbujorată/ semnul crucii. Degetele ei mici adună Sfânta Treime/ în îngereasca închinare de copil./ O maică mi-a dăruit din grădina ei / trei flori albe, trei flori albastre./ „Nu le mai rupeți pentru mine, păcătoasa“ îi spun. / „Mai trebuie o culoare“, răspunde maica./ „Trei flori din Sfânta Treime,/ trei culori. A treia culoare e sufletul dumneavoastră“ (Prima zi la mânăstirea Văratic).
„În fiecare hexagon de ceară / câte un cuvânt, câte un grăunte de polen / câte un grăunte / de tăcere./ Și mierea prea bine păzită/ a rugăciunii.“ (Poem cu ușiță de ceară).
Cartea pașilor, scrisă în dialog cu Laurențiu Ciprian Tudor, evocă viața de poetă, traducătoare și călătoare a Lilianei Ursu, aducând răspunsuri diferitelor întrebări, dar și poezii, notații, pagini de jurnal. Scriitoarea povestește întâlniri modelatoare, precum aceea cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, profesoara de literatură comparată care nu ezita să recomande studenților Biblia, într-o perioadă în care acest lucru însemna un act de curaj, sau cu Ioan Alexandru, autorul Imnelor, care a știut să lumineze prin credință vremurile cenușii, arătând că viața poate fi oricând și oriunde frumoasă. Paginile despre mediul monastic și despre inaugurarea Casei Poetului de la Rohia înfățișează într-un mod de neuitat poetul exaltării mistice, care le vorbea cu har și căldură, „profetic, voievodal“, țăranilor, monahilor, scriitorilor adunați acolo. „Am continuat cu o filmare chiar în poiana de deasupra mânăstirii, unde îmi povestea că obișnuia să poposească și unde poezia îl cerceta adeseori. Acolo ne-a recitat dumnezeiește din Imnele Transilvaniei și ale Maramureșului și ne-a vorbit despre poezie. Repeta mereu, asemenea lui Pindar și lui Roman Melodul, din care și tradusese: Poetul e o ființă imnică.“
Paginile despre călătorii și traduceri îi prilejuiesc Lilianei Ursu dezvăluiri de interes pentru cei care ar dori să urmeze aceleași cărări. Poate mai puțin cele legate de America, unde Liliana Ursu a fost invitată în mai multe etape, unde însă, datorită distanței și dificultăților de vizitare, nu ajung mulți români, cât amintirile despre Ierusalim, Istanbul, Patmos, Atena și alte locuri din Grecia, ținte de neocolit pentru călătorii sud-est-europeni. Astfel, povestea vizitei la biserica Agios Nektarios din Egina descrie misterul capelei ridicate peste sarcofagul de piatră al sfântului vindecător, de care credincioșii își lipesc capetele, rugându-se.
Nu e o exagerare să spunem că prin traducerile și dialogurile despre traduceri din emisiunea radiofonică Meridianele poeziei, pe care a realizat-o, scriitoarea a contribuit la schimbarea peisajului poetic în deceniile din urmă. Laurențiu Ciprian Tudor știe să provoace, în Cartea Pașilor, răspunsuri revelatoare pe această temă: „«Ce trebuie să fie sau să facă traducătorul ca să nu fie un trădător? Când putem vorbi despre o traducere bună sau un traducător bun? Unul dintre traducătorii tineri de azi spunea că traducătorul trebuie să fie o umbră a autorului» L.U.: «[…] Formularea nu e dintre cele mai fericite, fiindcă sărăcește rolul celui dintâi. […] Pușkin spunea că a citi poezii în traducere e cum ai mirosi flori printr-o pătură. Ei bine, un traducător bun este acela care reușește să transforme pătura în cel mai fin voal cu putință. Traducerea este un spațiu între limbi, culturi, texte și, până la urmă, un pod între autori și cititori. Traducerea literară e deja un act artistic, o re-interpretare, o re-trăire a textului literar, în care scriitorul tradus e singur și un life coach, iar traducătorul său, folosindu-se de puterea nuanțelor unei limbi, poate oferi o trezvitoare mărturie, fiind, de fapt, un prim mărturisitor al cărții în altă limbă decât cea în care a fost gândită sau scris㻓.
Meridianele poeziei și Revista Literară Radio, dar și revistele literare sau cărțile de sine stătătoare au găzduit traduceri ale poetei din autoare de prestigiu. Între acestea, Fleur Adcock: „Iată-i pe Paolo și Francesca / Învârtindu-se îmbrățișați în bolgia iadului / senin înlănțuiți./ Chipul ei mort lipit de al lui./ Și îi simt apăsarea mâinilor pe șolduri / Parcă ai fi tu“ (Ilustrație la Dante) . Sau, din poezia americană, Diane Wakoski: „Ardem / în corpul nostru / noaptea, ruguri ale trupurilor noastre / Persia ne reduce chipul / în safire stelate și lapislazuli. / Argintul se țese în / liniile gâtului nostru / și strălucește de câte ori vorbim. / Vechi formule de alchimie/ sunt descifrate în visele bărbaților/ care se căsătoresc cu alte femei dar/ care se gândesc la noi./ Noi trăim singurătatea / după care aleargă bărbații / și noi, pietre prețioase ale pământului,/ suntem mai puternice, / mai arzătoare, mai frumoase / mai bogate / astfel clădite,/ ferite de toate greutățile / de viața chinuită / de jafuri“ (O poetă care-și recunoaște ecoul vocii).
Dintre scriitoarele traduse de Liliana Ursu pot fi evocate și Sylvia Plath (Corb negru pe vreme ploioasă), sau recent premiata Nobel, Louise Glück, pe care scriitoarea a făcut-o cunoscută în România încă de la primele ei publicații. Sunt și autoare care au fost traduse de ea pentru prima dată la noi, între care Solveig von Schoultz și Katerina Angelaki-Rooke. Cea mai recentă carte de traduceri a Lilianei Ursu, volumul bilingv din Tess Gallagher, Pulberea de aur a teilor (The Gold Dust of the Linden Trees), prezintă o autoare căutătoare de miracol, copilărie, libertate, aripi ale supraviețuirii. Tess Gallagher a publicat și volume de proză (precum Cel ce iubește caii și alte povestiri), traduceri, scenarii și eseuri (de pildă, Un concert al timpurilor. Eseuri despre poezie). În poezie, mentor i-a fost Theodore Roethke, de la care a învățat întreruperea verbozității cu fulgurații revelatoare. Astfel, într-o mare destul de prozaică, putem găsi la Tess Gallagher condensări intense de lirism:
„Cumpăr o mielușea cu 80 de euro / s-o scap de abator. E albă / și are cap negru / îmi scrie Josie, și 16 mame / văd de ea. Pe când țara mea face război, o mielușea / e salvată în vestul Irlandei, / un semn al asupririi, dar / ce fel de semn? Că în neputința din fața atrocităților / orice inocență e o oază?“ (Să adormi odată cu mieii).
La rândul ei, Liliana Ursu, prin recentul volum Fericita lumină, deschide larg ferestrele pentru agape:
„Fericirea mea a fost făcută din fărâme / târziu am înțeles că trebuie/ s-o iau în casă / așa cum este, imperfectă, mică, fără nume / ca un brad artificial / de Crăciun / pe care-l asamblezi din bucăți în Ajun / dar când se naște El câtă lumină adună / dăruiește, primește./ Și fericirea mea, în sfârșit întreagă,/ arhonte de taină,/ mă află/ și nu mă mai părăsește nicicând“ (Fericirea).
Cărți citate:
Gallagher, Tess, The Gold Dust of the Linden Trees. Pulberea de aur a teilor, traducere și prefață de Liliana Ursu, Baroque Books and Arts, București, 2017.
Ursu, Liliana, Loc ferit – poeme alese, Baroque Books and Arts, București, 2014.
Ursu, Liliana, Fericita lumină, Baroque Books and Arts, București, 2019.
Ursu, Liliana, Cartea pașilor. Convorbire cu Laurențiu-Ciprian Tudor. Spandugino, București, 2023.